Poezii

De Mira Zaharia

Ruina peisajului urban în ochii tăi Doreai să vezi cu ochii de mărgean Ținutul din care se naște poezia, Dar ți-am șoptit încet, e imposibil. Iașul gemu atunci acuzator, ducând ecoul La timpanele din mintea mea. Tu, din afară, nu vei înțelege Ce înseamnă peisajul urban Ferindu-se de a fi descoperit, Genele mele căprui și vii Atingând cele șapte dealuri Verzi, aspre și pline de bătăturile Acoperișurilor din văile adânci, Degetele mele mângâind încet, Din depărtare, cupolele ascuțite ale mănăstirilor, Picioarele mele ducându-mă sfioase în fața Cubului Bibliotecii, locul unui sărut cu o carte. Lucrurile chiar nu se schimbă, nu e așa? Până și peisajele intră în ruină. Fusesem mereu pierdută în centrul vechi, Chiar printre anticariatele de pe Lăpușneanu. Poate e pedeapsa mea să caut la nesfârșit Ochii în care să îmi redescopăr Iașul, Dar ei să fie ai tăi, ai unui turist străin.

Prima dată în Frumoasa, poveste spusă de vânt Astăzi, buzele tale tremură cu nerăbdarea noii aventuri. Vei intra agale, pășind pe ceramica Fragilă a frumuseții ce te duce, Pe poarta turnului înalt și plin de șoaptele mele. Vei rămâne mută. E vară, Și trandafirii au țâșnit înspre soare cu falduri mii Gata să îmbrățișeze recile raze. Aleea cu piartă de mormânt e lunecoasă Și ți se va părea că zbori cu totul, precum Petale cu marginile cafenii de uscăciune. Vei trece lin de treptele de marmură veche, Iar mâna ta va tremura toată. Vei fi aici, înăuntru, îmbătată de Aerul închis, de demult păstrat în tămâie. Ochii tăi albaștri vor fi două ape în care se scufundă Și cufundă fresce șterse. Vei atinge ușor un picior de sfânt, ca și cum L-ai fi pictat tu însăți acum mulți ani. Măreția de aici ce te va face, în sfârșit, să crezi. Să crezi că se poate, că El există. Te-am urmărit până la poartă, copilo. Căci aici, în Frumoasa, nici vântul nu se încumetă să intre.

Cu iubire sau cu ură În aerul rece al înserării, Îmi deschid în secret ochii, Armonia acestui oraș, mi-e așa cunoscută, Zilele bătrâneții mele, așa îndepărtate, Totul e prea plin de clădiri de un gri indecis și mașini, Dar asta e casa mea acum. De ce suni ca un suflet, oraș sterp? Ce fel de suflare bej și aspră ai? Ce mă mai ține în străfundurile tale? Simt că nu mai am ce comemora aici. Sunt așa bolnav de tine, Aceeași față trasă în fiecare zi, Mi-e așa frică de mine, Cred că deja devin tu, Mereu și din nou, cenușă. Dacă a iubi și a urî sunt același lucru, Te iubesc, Iași, Dacă a urî și a iubi sunt același lucru, Te urăsc, Iași, Dacă tu ai devenit eu, Mă bucur că exist. Tramvaie cu peisaje diverse, rapide, deși eu stau nemișcat, Și clădiri similare care de fapt au ceva special, Mirosul vieții care e plăcut, alteori nu, Parcurile ce se pretind calde, dar sunt reci și pustii, Oamenii care mereu se miră de orice, Vuietul Bahluiului obosit și lânced, Vrăbii care nu se pot uita la cerul de deasupra lor, Copii adulți cu telefoanele lor Și tineri care au întârziat la muncă. Toți prietenii mei spun că vor pleca curând, Eu dau din cap, însă nu pot să zâmbesc. Urăsc să admit că te iubesc, Cu ceața și miasmele tale, Iubesc mirosul verde al piețelor, Iubesc liniștea Copoului, “E bine să trăiești aici când ai bani”, Chiar și acest oftat al taximetristului, Toate, toate le iubesc. Dacă a iubi și a urî sunt același lucru, Te iubesc, Iași, Dacă a urî și a iubi sunt același lucru, Te urăsc, Iași, Dacă scriu asta, înseamnă că, de fapt, Țin prea mult la tine.