STILL ALICE-o ecranizare de excepție despre o pacientă cu sindromul Alzheimer

Ecranizare a romanului omonim, scris de Lisa Genova, filmul Still Alice( 2014) , regizat de Richard Glatzer și de Wash Westmoreland propune o altă perspectivă asupra maladiei Alzeimer, impresionând prin sensibilitate.

Acesta surprinde cu finețe drama unei profesoare de lingvistică, fericită cu cei trei copii, un soț iubitor și cu o slujbă la care ține foarte mult.

O privim pe Alice cum urmează rutina de zi cu zi: cursuri la facultate, jogging, timp petrecut cu familia. Treptat, aceasta începe să uite cuvinte, mai ales cuvinte din cursurile pe care le predă de ani de zile. Nu acordă atenție acestui aspect din prima clipă, chiar dacă se îngrijorează, și nu spune nimănui. Ulterior, ia legătura cu un neurolog. Și apare diagnosticul: Alzheimer. Într-o formă incipientă și, desigur, prematur.

După un consult amănunțit, i se aduce la cunoștință că encefalul ei prezintă concentrații ridicate de beta-amiloid în lobul frontal și în lobul parietal stâng, ceea ce depistează o formă de dezvoltare rapidă și progresivă a bolii, care se instalează definitiv, după doi ani. În mod surprinzător, Alice preferă să profite la maximum de timpul rămas cu propria persoană „conștientă” încă.

Boala ei este ereditară, existând riscul de a-i afecta și pe copiii ei. Lydia, fiica sa de 20 de ani, își înțelege mama mai bine decât toți ceilalți, alegând să fie alături de ea până la sfârșit.

Unele secvențe m-au marcat, în special scena în care Alice îi spune lui John, soțul ei, că și-ar fi dorit să aibă cancer, pentru că atunci oamenii ar fi susținut-o în permanență și s-ar fi dat peste cap să strângă bani pentru a o ajuta; așa, fiind bolnavă de Alzheimer, cei din jurul ei, fie o vor ridiculiza, pentru că nu mai poate lega două cuvinte, fie o vor privi ca pe o ciudățenie a naturii, deoarece a ajuns într-un stadiu în care nu-și mai poate recunoaște nici măcar propria familie. O imagine dură, dar atât de realistă, a societății din zilele noastre.

Mai presus de toate, dincolo de ravagiile bolii Alzheimer, realizatorii reușesc să redea, cu sinceră empatie, individualitatea lu Alice: sentimentele sale, amintirile – toate acele componente care se dezintegrează și-i distrug lent, dar sigur, identitatea.

Nu există nicio îndoială că Still Alice datorează mult interpretării inteligente a unei mari actrițe: Julianne Moore. Ea a reușit să redea umanitatea indestructibilă a personajului: o femeie sensibilă, inteligentă și puternică.

Filmul este plin de momente impresionante, unele emoționante, altele sfâșietoare , toate având-o în prim-plan pe Alice, însă scena mea preferată este cea din final, în care Lydia, fiica cea mică se pregătește de o audiție și-i citește mamei (deja în stadiu foarte avansat al bolii) un pasaj emoționant din piesa Angels în America și apoi o întreabă curioasă, încercand parcă să intre în mintea ei, să o ajute: „ What do you think that was about, Mom?". Alice, face o pauză lungă, încercand parcă să se reculeagă, să își adune toate puterile minții și răspunde: „ Love..." .

Acest final devine o metaforă despre afectivitate, despre relațiile dintre oameni, sugerând ideea că, deși Lydia, singura dintre cei trei copii a lui Alice care nu este realizată profesional precum fratele și sora ei mai mare, cu toate că are peste 20 de ani, are o inteligență emoțională avansată. Acest dar îi permite să perceapă în profunzime suferința mamei și să înțeleagă că ultimul gând al ei a fost iubirea, nemodificată de maladie, ci dimpotrivă, mai existentă ca niciodată. 

                                                                                                                                                     Ștefan Ciobotaru