Gânduri din miez de inimă

                                  I

Știi de ce ma doare aerul pe care nu-l respir? Știi de ce inima-mi bate în călcâie când încerc să merg în mâini prin scoici? Știi de ce soarele răsare din sunetul pe care ochii îl uită îndurerați? Știi tu oare de ce nu știi nimic adevărat în timp ce crezi că totu-i fals? Pentru că și tu ai inima în ace și sufletul în bolduri ce s-agață de foi transparente. Nu ai stare, formă sau iubire de împărțit. Ești doar imaginar și mintea mea doar te desenează în linii străine în forme de chip de om, dându-ți neviața ție. Văd balauri și calc pe fantome ce se chinuie dureros să semene cu tine - un nimeni sau mai mulți.

  

                                II

 Se întâmpla să mă îndrăgostesc, cândva, nu de mult, chiar înainte să mă trezesc. Am privit în ochi, în treacăt, în ochi poate căprui sau albaștri sau verzi sau poate mov sau... poate reali? Apoi mi-au tremurat genunchii în nuanțe de gri și am alunecat albastru pe o pană albă înainte să le pot atinge sufletul. M-am trezit și am plâns negru-cenușiu de dor uscat. Apoi am încercat din nou să îl simt pe el, un prinț, din plumb ruginiu și am închis ochii și i-am strâns puternic. Am reușit să adorm oare? Căci atunci când i-am deschis din nou eram într-un vis asemănător cu lumea mea, doar că acum aveam inima frântă în cioburi verzi mucegăite.

Se întâmpla să mă îndrăgostesc cândva, nu de mult, chiar înainte să scriu acestea.

                                III

Aseară n-am dormit căci m-a usturat inima în miez de noapte și m-am trezit că zâmbesc din durerea sfâșietoare pe care-am auzit-o întâmplător coborând sub lumina lunii. Erau glasuri străine, necunoscute. Ce-aș fi vrut să fie plină ca să-mi sune în tot trupul, dar a fost doar semilună, căci razele s-au arătat misterioase și tandre, dar s-au ascuns apoi sub coji de nucă pe care cu tălpi de foc călca sufletul meu. Azi-noapte n-am dormit, fiindcă m-am gândit la vocile din semiclar de semilună, iar azi m-am uscat de dor sub soarele ce arde întunericul uitării lor. Nu mai am lacrimi să plâng, dar mă ustură tot corpul.

                               IV

Poate n-am curaj. Și ce? Nu e ca și cum sunt încuiată în propria mea închisoare din paie pe care aș putea-o sufla cu cea mai mică respirație. Dar nu pot... mă sufoc cu aceeași gură de aer pe care o respir la infinit. Nu expir. Inspir și apoi respirații reci cad în furtunile de vară din pieptul meu. La urma urmei, rămân cu gândurile în închisoarea mea, scriind în aer cu degetul povești de dragoste imaginare pe care le aștept. Și ce? Asta sunt eu. Poate nu-mi doresc să am curaj.