EU NU CRED ÎN SFÂRȘITUL LUMII

EU NU CRED ÎN SFÂRȘITUL LUMII Texte adunate din interviuri și eseuri de Antoaneta Ralian, ediție coordonată de Marius Chivu. RECENZIE DE CARTE de Mira Zaharia, elevă la Colegiul Național Iași, clasa a X-a C.

            „Sunt convins că Antoaneta Ralian ar fi fost copleșită de emoție văzând bucuria cu care am conspirat cu toții pentru a-i alcătui această a treia, ultimă carte.” – Marius Chivu

            Cartea, o ediție îngrijită cu dragoste de Marius Chivu, „Eu nu cred în sfârșitul lumii”, reprezintă un colaj de imagini insolite și sentimente, gânduri și trăiri a ceea ce înseamnă să traduci și mai apoi, să te traduci într-o viață plină de conștiinciozitate, constanță și consecvență, precum mărturisește cu umor autoarea scurtelor texte. Cum se raportează la amintire, ce înseamnă un deceniu adunat în gânduri lăsate posterității și cum munca de plăcere întregește ființa sunt doar unele lucruri pe care cititorul le va descoperi cu zâmbetul pe buze în rândurile din „Toate m-au apprivoisat” sau „Jocul de-a simțurile”. De altfel, o lectură plăcută încă de la cuvântul de introducere, și de nu mai mult de 200 de pagini, „Eu nu cred în sfârșitul lumii” nu se poate lăsa din mână, chiar mai mult, e o carte care va ține, la rândul său, cititorul cu propriile notițe lângă el. Nume de cărți, citate, autori, e ușor să te lași convins de doamna Antoaneta Ralian să citești pe Henry Miller și să recitești opera Virginiei Woolf, de care ea se declara atât de îndrăgostită. Și da, după lectura aceasta, va fi necesar să fim atenți (și) la traducător.

            Volumul este editat în două părți, „Articole, amintiri” și „Interviuri”, surprinzându-se parfumul nestins al unei epoci literare demult apuse, care, în vremurile pe care le trăim, pare un adevărat miracol al omenirii ce se autoproclamă „hommus qui legit”. Deși poate unele întâmplări, precum călătoria la Dresda spre sfârșitul anilor '40, Viena unde traducătoarea simte pentru prima oară acut diferența între viața în comunism și cea din Occident, stigmatizarea pe fondul originii sale evreiești sau cum și-a început cariera, apar și în alte volume, precum „Amintirile unei nonagenare”, această culegere de interviuri surprinde, de la primul text, cu un minunat gând:

            „Aș vrea sa fiu o femeie cu timpul înaintea ei, dar care știe să valorifice acest timp, nu să-l conserve în peste o sută de traduceri din experiențele altora, ci să-l consume în trăiri personale directe.”

            Deși, la prima vedere, un om consacrat al domeniului literelor, ce pare să fi avut o viață plină de reușite profesionale și interesantă, autoarea surprinde, pe alocuri, prin regretul fățiș după orele ce au fost necesare cărților traduse cu deosebit fler și mai ales migală lingvistică, o pasiune care ar fi vizibilă oricărui om ce îi descoperă munca. O asemenea nostalgie, un sentiment de dulce amărăciune, poate fi asemănată cu scrierile de bătrânețe ale lui Octavian Paler.

            Oricine va găsi în capitolele despre copilăria traducătoarei un rar umor și o suavă afecțiune, întrucât susține că a fost întotdeauna protejată, însoțită mereu, la fiece pas mai important. Mama devine de timpuriu, în acest microcosmos al copilăriei, un om important deoarece este primul mentor, fire boemă, educată la un pension german. Ea o va învăța să citească și să scrie, i-a insuflat înclinația pentru alte limbi, deși, după spusele autoarei, pianul și brodatul au rămas pentru mama doar un vis neîmplinit fiindcă Antoaneta Ralian se considera un antitalent la aceste ocupații populare în rândul domnișoarelor din acea epocă. Prima dorință legată de viitoarea profesie a fost să devină profesoară, deoarece le iubise mult pe unele dintre profesoarele aduse acasă de părinți pentru a o iniția în tainele englezei sau francezei. Acest vis se spulberă atunci când ajunge la facultate, prima laudă pe care o primește legată de tradus venind de la o colegă, în timp ce citeau amândouă aceeași carte, în engleză.

„Cartea și cu mine am fost întotdeauna frați de cruce. Mă întreb ce-ar fi fost viața mea dacă Dumnezeu n-ar fi inventat cartea.”

            „Eu nu cred în sfârșitul lumii” e un volum savuros de amintiri și păreri combinate frumos, nostalgii legate de cărți, dragoste sau vicii, plenitudinea unei vieți dedicate cărților și trăită prin paginile lor. Mai există confesiuni și secrete (inclusiv legate de anumite rețete culinare), dar merită descoperite citind cartea. Niciun moment nu va fi regretat.