Fiul risipitor nu se mai întoarce

Horia-David Munteanu
Gândurile îmi scormoneau trupul pe jumătate adormit. Le simțeam colcăind în mine aidoma viermilor care se culcușesc în miezul dulceag al unui măr suculent, le auzeam sfârâind în urechi. Mirosul înfundat de fum îmi invada nările și simțeam că mă înec în așternuturile de pânză albă, înțepătoare. Plapuma care niciodată nu reușea să-mi acopere tălpile picioarelor mă strângea într-o încleștare aspră, înțepându-mi constant spatele care de câteva zile îmi șoptea glasul durerii. Din odaia alăturată se auzeau vorbe înfundate ce așteptau un răspuns și un prelung acces de tuse urmat de o respirație grea, apăsătoare care avea să se continue într-un sforăit grav. Pesemne tata adormise iar cu televizorul deschis.
Mă ridic din patul scârțâind. Oasele îmi trosnesc a somn. A fost o zi obositoare. Iau niște hârtii din sertarul burdușit de cutii goale și ies pe verandă. E un soi de ritual neîmpărtășit și cel mai probabil neînțeles de nimeni, un dar pe care ocazional mi-l ofeream. Doar atunci când aveam timp, fiindcă de obicei eram mult prea obosit pentru a mai nota ceva ori mă luam cu altele, fie treburi sau discuții. Să consemnez câteva gânduri în miez de noapte, o treabă fără legătură cu viața din timpul zilei. Din ce în ce mai rar îmi mai satisfăceam această poftă ascunsă. Notam despre tot și despre nimic, uneori poezie, alteori un fel de proză în care brodam pe marginea ideilor vânturate la cârciumă sau a poveștilor auzite de la mătușa Vica, Dumnezeu să o ierte.
Astăzi mintea îmi era ocupată cu altfel de gânduri. Mă săturasem de toate, de munca surdă de pe câmp, de casa părintească și chiar de cârciuma lui Doru în care mirosea a poame putrezite. La oraș și luna parcă arăta altfel. Mai luminoasă, eliberată de povara zilei de mâine. În fața mea, până în capăt se întindeau zarzavaturi acoperind cu umbra lor aleea și așa îmbâcsită de noroiul gălbui care încă se împreuna cu ultimele zvâcniri de omăt. Ce mult îmi doream să ajung în oraș! Dar nu așa, o zi-două, că doar mai fusesem și până atunci de atâtea ori, ci să rămân acolo, să las totul în urmă, să scap de lumea asta care mă apăsa tot mai rău cu fiecare zi. Imaginea blocurilor înalte atingând stelele, a luminilor care dansau noaptea pe bulevard și a oamenilor în permanentă mișcare mă fascina. Era un chin orb, sfredelitor, o dorință arzătoare de care mă țineam de câțiva ani într-o încleștare prelungă, drăgăstoasă.
Cerul înnorat acoperea literele ce se desprindeau din vârful gros, murdar al creionului. O pagină care nu se mai umplea, care refuza parcă orice cuvinte. Ușa scârțâie, în casă televizorul bâzâie încă. Un nou acces de tuse, foșnetul picioarelor băgate în răcoarea plăpumii și o cruce făcută pe pernă înainte de culcare. Știu toate astea ca și cum le-aș face chiar eu în clipa asta. Mâine urma să îmi continui ideile, să scriu poate mai mult. Acum simțeam însă prea puternic tristețea măcinându-mi oasele. Mă întorc și închid încet ușa în urma mea. Urletul unui câine mă însoțește în pat, încolăcindu-mi-se în brațe.
Un apartament trist la marginea orașului. În bucătărie miroase a slănină arsă și a fum de țigară, luna aruncă priviri palide, deloc sfioase, mai degrabă sfidătoare. Geamul care nu se mai închide de cine știe câte ierni murmură apăsat cântecul îndoielii. Vântul se prelinge în dormitor, pritocindu-se prin colțuri și amintindu-mi de strânsoarea caldă, aspră, a plăpumii de acasă. Ecouri dense răsună dinspre pereții camerei. Vocea înfundată a unui bărbat beat, apoi o femeie schelălăind a teamă. Glasul crainicului tv și sforăitul întrerupt doar de cele câteva accese de tuse ale tatălui meu au fost înlocuite de convulsiile certurilor vecinilor. Probabil iar venise ăla băut acasă. Gândurile îmi zumzăie a nerăbdare. După foarte mult timp apuc din nou o coală gălbuie și o potrivesc printre degete într-o mângâiere amară. Sângele fierbinte pare a-mi traversa pe nesimțite buricele degetelor, la fel de butucănoase ca acum câțiva ani și a se prelinge în foaie. Palmele umede apucă într-o mișcare duioasă pixul cu capătul ros, mușcat în nopțile de neliniște și îndoieli. Îmi ling tăietura de pe deget. Gustul metalic al sângelui mă izbește cu forța unui buldozer imprimată într-o clădire veche. Mi se acrise și de praful gros care aștepta în gogoloaie mari adunate pe sub ușă, și de baia îngustă duhnind a animal bolnav în lipsa unei aerisiri cât de mici.
Discuțiile de la barul lui nea Doru și sfârâitul asfaltului ce se încovoia sub fiecare lovitură de minge primită. Dimineața, la prânz și seara, aceleași imagini între care nu mai văd nicio legătură. Cel mai tare îmi lipsește privirea blândă a mamei într-o zi de sâmbătă, frământând aluatul pentru turte. Îmi lipsesc glasul tatei care îmi cerea să aduc vaca din deal, fermitatea palmei lui, sprâncenele alungite peste două pete maronii ce te înțepau pătrunzător. Îmi era dor de îmbrățișarea mamei, de inimile noastre lipite într-o strânsă îmbrățișare, de părul ei desprins uneori din strânsoarea baticului de culoarea câmpului. Adevărul este că mișcarea orașului mă apăsa, iar singurătatea mă sufoca. Mă pierdeam în tot cimentul dimprejur, printre toate blocurile cenușii și apoi mă regăseam năuc în apartamentul mic de la ultimul etaj al unei clădiri cu bulină.
Pixul patina ușor pe coala care se umplea treptat ca într-o secvență dintr-un film istoric din acelea plictisitoare, de care nu te poți totuși desprinde, chiar dacă îi bănuiești finalul. Blocat între două lumi, îmi agit gândurile ca pe un suc rece de portocale, cumpărat de pe rafturile vreunui supermarket.
Pe canapea aștepta tăcută corespondența. Cafeaua luată când dimineața, când târziu în seară îmi îngălbenise ochii și-mi înăsprise trăsăturile. Trecuse ceva timp de când nu mă mai privisem într-o oglindă. Sticla rece, tăcută, transpirată nu ar fi avut ce să reflecte și care să nu știu deja despre mine. Îmi fac totuși curaj. Un nas parcă mai coborât, o față alungită mă privesc strâmb în întuneric. Un zâmbet orb, rece.
Facturi trecute prin zeci de mâini de funcționari publici, reclame la câte un electrocasnic nou apărut pe piață și care promitea să-ți îmbunătățească total viața, un plic subțire cu chenar negru, parcă obosit și el de atâta așteptare. Te anunț cu părere de rău că tatăl tău nu mai este printre noi. Îți suntem alături în aceste dureroase momente. Nu înțeleg. Ar fi trebuit probabil să privesc mai atent, să fac ceva ca să șterg ceea ce se afla în fața mea, să izbucnesc în plâns, să-mi frâng palmele de durere. Nimic însă. Așez calm cana de cafea pe măsuța veche din lemn, zgâriată de atâtea mișcări grăbite, pe care o adusesem de acasă. Pași răsună din tavan anunțând alte prezențe umane. Doar o iluzie. Singurătatea se prăbușește peste mine și nu am unde mă ascunde de ea.
Drumul întrerupt de suspinele stridente ale celor câtorva grupuri de oameni ce așteptau tremurând în fața peticului afânat de pământ. Razele slabe ale unui soare de primăvară târzie gâdilau privirile parcă absente ale mulțimii. Nu puteam urmări niciun chip anume, noroiul mi se lipise de pantofii abia cumpărați, iar ultimul nasture al cămășii mă sufoca. Lângă mine, câte o femeie rătăcită căuta să îmi aline durerea cu vorbe dogite, goale. Glasul preotului vibra a jale. Printre fețele familiare, câțiva vechi tovarăși alături de care alergam în copilărie, foști profesori cu trăsăturile îmbătrânite și alte câteva siluete așteptând fantomatic momentul final al acestei ceremonii plictisitoare.
Privirea constantă a mamei mă urmărea, micșorată de cele două umflături adânci din dreptul ochilor. Își pierduse tinerețea de mult. Părul i se înăsprise, pielea îi era încleștată în conturul și mai pronunțat al anilor. Groapa răbda prezența umană. Îmi urmăream cu coada ochiului pantofii murdari, încercând să scap de privirea ei care îmi apăsa creștetul ca într-o veche ceartă pricinuită de cine știe ce motiv acum uitat ori de vreo prostie făcută cu băieții. Privirea fermă, aspră, fantomatică aștepta tăcută lacrimile mele. Avea să le primească.
Plâng amar, în hohote și îmi deschei în sfârșit gulerul cămășii. Gâtul îmi era ud. Tata nu mai era.
Întorc capul și îmi amintesc de orașul cu lumini jucăușe și clădiri îndrăznețe ce mă aștepta în depărtare. Apoi privesc chipul mamei. Înțeleg că nu mai am ce alege. Că locul meu nu mai e printre ai mei. Ceva se surpă încă o dată în mine. Mă întorc și mă îndepărtez, străin de toți. Tata mă veghează de sus. Mama întoarce capul. În buzunar același creion tocit.

*Horia-David Munteanu este elev în clasa a X-a. A obținut Premiul I, cu punctaj maxim, la faza națională a Concursului „Tinere Condeie”-gimnaziu, Marele Premiul pentru proză la Festivalul-Concurs „Rezonanțe Udeștene” și alte premii la concursuri de creație literară. Anul trecut a obținut Mențiune la Concursul „Rețeaua literară”- secțiunea proză, concurs organizat sub egida PEN România. A publicat proză în reviste ca „Bucovina literară” (Suceava), „Mișcarea literară” (Bistrița), „Alecart și pe platforma culturală „O mie de semne”.