In magna gloria domini

Mira Zaharia

Cititorule, tu mereu le-ai auzit, le-ai întâlnit în calea ta. Poate nu le-ai observat, poate nu ai vrut să o faci. Totuși, iată-le aici, iminente. Sunt bucuros să te ajut să înțelegi legenda lor.

Privirea trufașă.

Limba mincinoasă.

Mâinile care varsă sânge nevinovat.

O inimă care scornește planuri viclene.

Picioarele care se reped să facă răul.

Un martor înșelător care spune minciuni.

Cel care seamănă discordie între frați.

Ele șapte, păcate de moarte. Cel căruia îi fuseseră tăiate aripile, cel care a băut din Graal, chiar dacă știa că fusese otrăvit, cel care era legat la ochi și nu vedea, cel care rămăsese suspendat între viață și moarte, cel care se înconjurase de avuție, cel ce își irosise săgețile în aer și nu ultimul dintre frați, cel care văzuse tot și încheiase pactul cu diavolul.

‘’Uneori trebuie să oferi totul și tot nu e suficient! Poate oamenii au vrut prea mult…’’ oftă Iehove Iire și sărută îngerul de marmură.

Masa e așezată într-un loc ferit. Pașnic. Cel puțin așa pare. Poate nu e. Masa e lungă, simplă, fără modelele obișnuite perioadei. Oricum nu există una. Aici e locul din afara timpului. De jur împrejur, șapte scaune, pentru ei. Trei de o parte, trei de cealaltă și unul în cap. Exact sub frasinul bătrân. Oare ce fusese aici înainte și nu mai e acum? Ce văzuse frasinul în anii de pribegie ai câmpurilor?

Lucas este primul. Se așează în partea stângă, lângă locul de frunte. Rânjește. Îi place cum se joacă acest joc în sfârșit. Poate în sfârșit a venit și timpul lui. Manuel se așază lângă Lucas. E tras la față și nu își cunoaște companionul. Zâmbeste ușor și se lasă pradă momentului. Din când în când, aruncă ocheade lungi tânărului de lângă el. Victor este următorul. Are săbii prinse de șolduri, iatagane pe piept. Cicatrice pe brațe. Înclină capul și se așază. Nici el nu cunoaște pe nimeni. Icarus este repezit în gesturi, aproape nu se uită la cei din jurul său. Are sigur un secret, dar nu secretul nu este identitatea celorlalți. Nu îi cunoaște. Dacă i-ar cunoaște secretul său ar fi mai ușor?

Avartis pare de departe cel mai bogat. Lucas râde pe sub mustața fină. Dacă ar fi știut Avartis că nu e cel  ai bogat, ar mai fi fost aici? Ar mai fi fost măcar unul din ei aici, dacă ar fi ștut cine sunt de fapt? Tolba de săgeți se vede profilată în zare, chiar înainte de trup. Arian se așază pe ultimul loc de pe părțile mesei, trufaș. Ținuta unui om spune mai mult sau mai puțin. Arian își ține mândria cu greu în frâu, cu spatele arcuit drept.

Ca la un semnal, toți încep să se neliniștească. De ce e capul mesei gol? De ce nimeni nu cunoaște pe nimeni? Cine i-a chemat în locul acesta ce seamănă așa mult cu o poiană la răsărit și totuși totul pare nenatural? E măcar aievea?

Din nou, murmurul se liniștește. Curiozitatea iar amuțește. E un moment de neasemuită tăcere. Vine. Se apropie cu pași supli, legănându-și ușor trupul, capul într-un dans mut. Iehove se apropie de masă. Se uită rece în ochii lui Lucas, înclină capul spre Manuel, Victor, Icarus, Avartis, Arian.

În sfârșit, ospățul poate să înceapă. Apar pe masa albă șapte pahare, dar nimeni nu pare uimit. Parcă ar fi fost dintotdeauna acolo, dar de abia acum erau trebuincioase. Iehove ridică paharul, în semn de toast. Și paharele se umplură. Toți beau. Toți zâmbesc, afară de Lucas. El e diferit. El rânjește.

Apar farfurii, tacâmuri, lungi pânze mătăsoase ce acoperă masa. Poiana se întunecă de răsăritul anormal, iar crengile par îngropate în lumină.

‘’ Spuneți ce ați visat.’’ Iehove Iire îi îndeamnă și cuvintele acestea nu par ciudate sau fără sens venind de la el. Primul se ridică Lucas.

‘’Eu cred că se cuvine să încep, încât am avut cel mai straniu vis dintre toți. Se făcea că stăteam și priveam cerul. Nu știu unde sau cum ajunsesem acolo, dar singurul lucru cert era că zâmbeam. Și îmi plăcea. Dar dintr-odată mi-am adus aminte că eram singur. Mă durea cu o durere arzătoare spatele și nu știam ce aveam. Când mi-am dat jos cămașa am văzut. De-a lungul omoplaților aveam două cicatrici ce păreau că aproape se închiseseră de puțin timp. Nu m-am speriat, așa cum cred că ați fi făcut voi, stimați companioni. Chiar deloc. Ați văzut vreodată un înger? Creatura aceea pe cât de pură, pe atât de nemiloasă și perfidă, cu aripi albe a cărei prezență se face simțită când pene lungi încep să cadă din cer? Nu cred nici asta, dar sunt sigur că ați auzit, la granița visului cu realitatea. Am știut pe loc că fusesem un înger. Prinse de cicatricele unde ar fi trenuit să fie aripile mele lungi, rămăseseră câteva pene, dar am văzut că nu erau albe, cum mă așteptam. Ci rămășițe de pene negre. Când mi-am dat seama, două mâini albe mi-au acoperit fața, ochii, gura. Mă sufoca. Și m-am trezit. Și încă mai aveam cicatricele pe care cu o noapte în urmă nu le avusesem, când mă cucasem. Și totuși de ce eram așa fericit că părăsisem ținutul promis?’’

Apoi își dezgoli umărul și ei văzură. Lucas se așeză, cu un rânjet misterios în scaunul său. Pe farfuria sa apăru un singur măr. Iar acesta mușcă din el.

‘’Manuel, te rog, continuă.’’

Tânărul se ridică și cuprinse masa și oaspeții dintr-o singură privire.

‘’Se făcea că eram un pelerin. Călătoream doar noaptea și îmi era frică. Dar nu știam de ce. Îmi plăceau câmpurile și munții în lumina palidă a lunii, însă inima mea tânjea după altceva, mai prețios decât natura și viața sa mocnită. Mă simțeam uneori pierdut, uneori mă trezeam plin de o dorință necunoscută. Tovarășii mei de călătorie mă priveau cu ochii plini de milă, ca pe un nebun, un incurabil. Într-o zi m-am trezit singur. Dar eram pregătit pentru asta. Oamenii au un fel anume de a fi. Se împrietenesc cu cei din jurul lor, le oferă  încredere, primesc încredere. Apoi observă că sunt diferiți unii de alții. Nu și-o spun, dar o simt. Le e rușine că s-au împrietenit, au făcut schimb de trăiri, de sentimente. Apoi nu mai suportă. Pleacă. M-am liniștit și mi-am continuat drumul. Acum știam ce căutam și știam că trebuia să fiu singur. Căutam Graalul. Bănuiesc că în viață trebuie să renunți la tot, mai ales la tine însuți pentru a atinge un sigur țel, într-un mod deplin. Exact asta am făcut. Și am reușit. Când se făcea că îl găsisem, pentru o clipă am șovăit. Dacă îmi pierdusem viața pentru obsesia atingerii unui scop care oricum rămânea de neatins? Mi-am scuturat capul și am zis că nu voi ceda pentru un gând aiurit, dar totuși știam că era adevărat ce se spunea. Cel care va rămâne părăsit în căutarea Mea, Mă voi dezvălui amar, otrăvit. Găsisem Graalul, dar ca înstrăinat. În pocal se aflau ultimele câteva picături vrăjite, iar eu eram deplin convins că erau otrăvite. Dar nu le-am lăsat. Ce rost ar mai fi avut suferința, neîncununată de lauri? Am ridicat Graalul și am băut tot, precum cel însetat care descoperă oaza în deșert. O clipă am simțit puterea supremă, ca un sărut dat de un duh nevăzut. Am deschis ochii și nu am văzut decât întunecime profundă. Am știut pe dată că murisem.’’

Manuel se așeză în locul său. Un simplu măr apăru pe farfuria sa și nu mușcă decât o singură dată.

‘’Iehove Iire, este rândul meu.’’

Victor se înălță din scaunul său și își înclină capul pentru a doua oară.

‘’Am simțit o căldură bună, binefăcătoare, ca cea a sobei în ger. Și s-a intensificat, a devenit dogoritor. Era insuportabil. Așa am simțit eu nesinceritatea, puterea folosită nedrept. Din căldura aceea fără sfârșit, totul s-a schimbat. Se făcea că mă aflam în fața unei uși din diamant și aur, Porțile Adevărului. Eram legat cu panglici negre de mătase la ochi, mâini, glezne de mânerele sale și nu puteam face nimic, decât să aștept ca acestea să fie deschise de cineva. Dar nu a venit nimeni. Nimeni nu deținea, cu adevărat, Adevărul, iar eu, care mrejele mă țintuiau strâns, cu atât mai puțin.’’

Victor mușcă și el din măr, o singură mușcătură, privindu-l pe tânărul Icarus, șovăitor din fire.

„ Părinții mei au avut întotdeauna o înclinație pentru ceea ce se numește mitologie, sau mai corect spus, vrăjitoria aceea pe care nimeni nu și-o poate explica, dar care e mai reală ca orice viață de om. De aici și am numele de Icarus.’’

Tânărul nu putea să își fixeze un persoană pe care să o privească, așa că admira, parcă surprins, jocul plăpând al degetelor sale. Împreunat, separat, împreună din nou, ca în viață, joc de carne și interese.

‘’Ei bine, am visat că sunt cel ce după numele meu îl cunoașteți deja. Ajunsesem în dreptul soarelui și mă simțeam atât de îngreunat, de parcă strigătele tatălui meu deveneau obstacole concrete. Și rămâneam fără aer. Dar Soarele îmi zâmbea, iar eu îi întorceam favorurile. Până am simțit că mă sufoc, că ard. Dar nu aș fi coborât. Din fire fusesem întotdeauna mult prea mândru să îmi recunosc greșelile, iar ceea ce făceam acum era, cu siguranță una. Una mare de tot. Și m-am speriat. Aripile mele se carbonizaseră, aerul era înecăcios, cu iz de neant. Am alunecat repede. Mai jos, mai jos. În tot acest timp, plângeam. Nu îmi era frică, ci plângeam a regret. Cât de departe aș fi putut ajunge! Ce aș fi putut cunoaște! În schimb, eu cădeam. În visul meu nu am ajuns în valurile reci de sticlă așa cum se întâmplă cu Icar. Am căzut printre ramurile unui arbore, un frasin. Mai aveam puțin, iar trupul meu s-ar fi zdrobit de pământ reavăn. Deja îi puteam simți mirosul de proaspăt și deja nu mai plângeam, mi-ar fi plăcut să mor așa. Dar nu a fost așa. Am rămas suspendat între crengile lungi, înfrunzite, pline de miros de viață și pământul care mă aștepta să mă predau, plin de miros de moarte. Am rămas suspendat între vis și realitate, iar când mi-am dat seama, era mult prea târziu. Cel care vede lumina nu mai poate cădea niciodată complet. Și m-am trezit cu obrajii uscați și buzele crăpate, ca după ce aș fi lăcrimat.’’

Icarus mușcă cu nesaț din mărul său roșu, iar pentru prima dată după mult timp păru că nu se mai simțea doborât de gândurile sale.

În timp ce toți se ascultau unul pe altul și se pregăteau să își mărturiseasă cele mai negre vise, Iehove Iire stătea calm în jilțul său din capul mesei, cu ochii închiși. Asculta atent, dar nu se minuna. Înțelegea, dar nu vorbea. Poate era mai bine așa. Poate... ar fi fost îndeajuns pentru omenire, doar să asculte.

Avartis se ridică din scaun, șovăitor.

‘’Am fost învățat de mic că singurul lucru important este să îi amăgești pe ceilalți pentru bunăstarea ta. Abia prin acest vis am aflat că de fapt nu mă amăgisem decât pe mine și speranțele mele. Se făcea că eram într-o casă și mi se părea că era a mea. Și totuși ceva mă făcea să rămân reticient. Lipsea aerul. Pe pereți, tapiserii scumpe. Pe podele, covoare de mătase. De jur împrejurul meu, obiecte de preț, comode, jilțuri canapele, biblioteci, cărți... Îmi era rău de mulțimea lor și nu găseam nicio ieșire. Toate fuseseră ascunse de bunăstarea ce mi-o creasem, doritor de avuție. Devenisem un avar. Ah! Nu mai puteam respira. Îmi era frică să închid ochii, căci știam sigur că nu i-aș mai fi putut redeschide. La un moment dat m-am lăsat pradă tentației. Am murit.’’

Ca toți ceilalți apucă mărul, gustă, se așeză.

Unul mai rămăsese. Arian.

‘’Întotdeauna săgetam păsări în copilărie, apoi le scoteam ochii. Asta era distracția unui copil, departe de a fi nevinovată. Am visat că eram din nou copil. Dar nu mai căutam păsări. Îl căutam pe el, înger doborât, să îl omor. Nu era oricum despre o ființă înaripată ce ciripea neadevăruri?Vă întreb eu pe voi, nu era totuna? Îl căutam în frunzișuri, în munți, în izvoare pline de apă, dar și în cele secate. Îmi era indiferent. Numai să îl găsesc. Pe timp de ploaie, în ger. Îmi aruncam săgețile spre orice părea neobișnuit, până și în aerul de dimineață. La un moment dat o voce ce știam că e a lui mi-a spus că îl nimerisem de multe ori. Fusesem atât de aproape. Și totuși, mă dedicasem unui țel de neatins. Înger cu pene fumurii! Se învăluise în văluri vălurite de cenușă, cu miros de suferință. Învelișurile Nemuririi. Iar eu îmi pierdusem săgețile, toate, în van. Totul fusese în van.’’

Arian mușcă din singurul său măr roșu, doar o înghițitură.

Tăcere. Mai apoi toate glasurile răsunară, în dezordine, haos universal. Apoi se făcu liniște din nou. Iehove Iire avea să le vorbească.

‘’V-am ascultat pe toți și nu am judecat pe nimeni. Cei drepți nu mai stau de-a dreapta, iar ceilalți pe cealaltă parte. Voi, toți, ați păcătuit cu păcate de moarte.’’

Aici omul se opri. Companionii fură trecuți de un fior de neliniște. Iehove se schimbase. Li se arătase precum un tânăr, în timp ce vorbeau se transformase într-un bărbat în toată firea, iar când Arian începuse să vorbească, era deja bătrân. Apoi nu se mai schimbă. Rămase așa, bătrân, cu ochii sticloși și o barbă aspră.

‘’Acum e timpul să vă spun un ultim vis, pe al meu.’’

Iarăși se făcu zgomot, liniște, zgomot, așa de șapte ori câte șapte. Apoi tăcură.

‘’Se făcea că sunt exact aici, cu voi toți. Vă ascultam povestea și la sfârșit am început să vă zic ce vă voi spune acum. Așadar luați aminte. Se face că prima dată am fost eu. La început a fost și terenul sterp și cerul vânăt. Mi-am dat seama și am voit și lumină s-a făcut. Apoi lumina a încetat și am voit și a fost seară. Prima zi.’’

În acel moment, mărul lui Manuel s-a transformat în nisip, iar nisipul a fost luat de vânt.

‘’Am voit apoi și apă și uscat. Am văzut că e bine. Și a fost zi și noapte. A doua zi.’’

De această dată dispăru mărul lui Victor.

‘’Am voit iarbă, copac, roadă. Și așa a fost. Am văzut că e bine. Iar a fost zi, apoi noapte. A treia zi.’’

Dispăru mărul lui Icarus.

‘’Am voit călăuze pe cer. Am voit Soare, dar și Lună. Să se facă diferența dintre zi, noapte, săptămână, lună, ani. Am văzut că e bine. Au lucit apoi stelele. A fost dimineață, apoi seară. A patra zi.’’

Mărul lui Avartis nu mai era.

‘’Am voit păsări, viețuitoare, pești. Și au fost. Și s-au înmulțit. Au umplut locurile sterpe. A fost seară și a fost dimineață. A cincea zi.’’

Arian observă cum mărul cel putred dispăru.

‘’Ultima zi. Am văzut că toate sunt bune și eram sigur că mai trebuia doar o ființă. Dar nu mai știam cui s-o asemăn. Așa că mi-am asemănat-o mie însumi, tatălui și duhului. Am voit om să fie, alături de femeie, și, în cele din urmă, a fost. A șasea zi.’’

Mărul lui Lucas se ofili, dar acesta îl ridică și mai mușcă din el o dată, de două ori. Nu rămase sub privirile lor decât cotor, coajă, sămânță. Iehove înclină capul. Lucas rânji, toți se înfiorară. Rămășițele se transformară în fum înecăcios.

‘’Așa va fi pentru tine, prietene, cum ți-ai dorit.’’ Șopti Iehove Iire, părând suferind, în neputința sa.

‘’În a șaptea zi am ostenit, iar totul era bine. Era timp de odihnă. Lumea văzută și cea nevăzută se odihniră cu mine. Iar zilele au început să curgă. Companioni, voi știți bine ce s-a întâmplat apoi, doar este povestea sângelui vostru. Trebuia să vă aduc aminte ce fusese înainte.’’

Iehove redevenise tânăr în finalul spuselor sale. Toți murmurară scuze, îmi pare rău, te rog, iartă-mă.  Greșiseră, așadar se cuvenea să își ceară iertare. Lucas rămase mut, sfidător la încercările tuturor de a-i vorbi.

Ospățul ar fi trebuit să se încheie aici. Jocul nu se mai juca, din nou, cinstit.

‘’Dacă v-aș da șansa ca visele voastre să devină realiate, ați mai greși din nou?’’ întrebă cel din capul mesei.

‘’Nu nu nu nu nu nu...’’ corul și șoaptele răspunseră. Oamenii spuseseră nu. Poate era timpul ca Iehove să se încreadă în prietenii săi.

‘’Așa să fie, cum promiteți.’’

Apoi Iehove Iire închise ochii, satisfăcut. Masa, cei cinci muritori au dispărut. A rămas el, Lucas, poiana și răsăritul cu raze grele, aurii. O muzică de harpă și pian se auzi. Lucas se așeză în fața lui. Ochii îi deveniseră roșiatici, plini de cruzime și plăcere.

‘’Doar știi că nu vor reuși. Te amăgești singur.’’

‘’Știu.’’

Iar Iehove nu mai putu să susțină cu ochii săi albaștrii negreața cu luciri roșiatice a pupilelor celui căzut. Își întoarse fața ușor, ca să rostească:

‘’Era și el o temptație. Da, el era legătura către cel de-al doilea. Acest cuvânt, suflet, cu care nu îmi mai doresc demult să mai am a face.’’

Totul în jurul lor se schimbă atunci.

Cei șapte intră în sala lungă. E liniște. Pare a muzeu și totul e înțesat de bogăție. Victor și Avartis, Manuel cu Icarus, Lucas cu Arian intră perechi. Explorează, se minunează. Statui ale lui Venus, cărți ale lui Socrate, picturi. Da, picturi. Iehve stă singur în fața unei picturi și o admiră, îndurerat. Căderea îngerilor rebeli de Pieter Bruegel. Când își aduce aminte de orbirea lor nori reci i se adună de după privirea sa sticloasă, ce seamănă cu cerul. Atunci îl văd toți și zâmbesc spre el neștiutori.

‘’Vrem mai mult, mai mult, mai mult!’’

Cum șoapta devine acută și sala răsfrânge a ecou, Iehove Iire dă la o parte tabloul și descoperă fereastra.

Toți îl văd clar prin sticla fragilă a geamului. Un turn de fildeș arămiu cu un mic balcon, iar pe marginea lui, Lucas, cu aripi albe, gata să cadă. Toți urlă, strigă nu face asta, dar el nu aude sau poate nu vrea. Cade. Toți se uită în jos și văd la poalele turnului pe ei înșiși, înrobiți în visele pe care promiseseră să nu le repete și în viața reală. Aripile sale se colorează în fum, flacără și devin negre. Când Iehove nu s-a mai putut uita, șapte mâini reci i-au acoperit fruntea, ochii, buzele. Nu mai era singur în acest joc, în sfârșit. Poate ei înțeleseseră, în sfârșit.

Ceva, ca o pală de vânt îi sperie pe toți și fug printre coloanele sălii de muzeu, deschiseră porțile de diamant și aur și ajunseră într-un loc întunecat. O orgă simplă e luminată de sus, în timp ce răsună din tuburile sale lungi un ultim marș funebru. Aproape când se termină, o altă lumină apare și Iehove își dă seama că e singur din nou, căci Manuel, Victor, Icarus, Avartis și Arian păcătuiesc din nou. Din lumină de deslușește un singur trup. Lucas rânjește și își dezvelește pentru a mia dată spatele cu cele două cicatrici umflate, întunecate de ultime rămășițe de pană neagră.  Iehove știe că oricum nu va mai putea să îi susțină privirea lui Lucas. Acesta se tăvăli la picioarele lui Iire, iar lumina birui din nou. Erau în sala de muzeu și lumina cădea răsfrântă, în răsăritul greu din poiana ospățului.

‘’Hai să îi căutăm pe ceilalți, să o luăm de la început.’’ Șopti senzual Lucas și pentru o clipă, Iehove își dori să îl poată asculta. Doar o clipă.

Zăbovi și mai privi o dată tabloul care se repeta în poiană în mii de variațiuni neștiute. Nerăbdător, Lucas îi acoperi din nou ochii cu mâinile.

Poiana părea mai ofilită, uscată de viață și sevă. În centru, o statuie mare, de fildeș, același fildeș... Azrael. Aripi mari de tăciune îl înconjoară și statuia se mișcă. Îngenunghează  în  fața lui Iire. Așteaptă. Iehove se întoarce, dar Lucas nu e. Se topește în răsăritul lui și amurgul lui Iehove.

Disperarea. E un sentiment atât de diferit și mult, mult mai puternic decât oricare altă trăire. Pe cât de clișeic, pe atât de dureros. Se gândește: oare nu oricum trebuia să mor pentru ca ceea ce am creat să dăinuiască?

‘’Uneori trebuie să oferi totul și tot nu e suficient! Poate oamenii au vrut prea mult…’’ oftă Iehove Iire și sărută îngerul de marmură.

A fost o atingere simplă, poate plină de tandrețe. Atunci, ce șapte au înțeles. Greșiseră și Iehove le dăruise o ultimă șansă. Turnul de fildeș pentru răscumpărarea lor.

Iehove Iire privește din nou tabloul și știe că acum e cu adevărat bine.Îl dă la o parte și privește turnul pângărit, dar sufletele celorlalți libere. Zâmbește. La un moment dat, sticla îi reflectă trăsăturile. Mici și mari fisuri îi acoperă fața și nu se poate mișca. În jurul său statuile, cărțile, coloanele se surpă. Devine o statuie de porțelan arămiu.

Aruncă o ultimă privire ferestrei, la timp să vadă ochii încununați de răutate ai lui Lucas.

‘’Dumnezeu e mort!’’ urlă acesta. Și poate are dreptate. Și totuși Iehove zâmbește.

Dar îți spun, cititorule, mai întâi va trebui să fie haos, ca să se poată naște o stea ce dansează.