Marele Gatsby, F. Scott Fitzgerald

              Dincolo de întreaga poveste compromisă pentru protagonist încă de înainte ca romanul să se nască, dincolo de personajele care își definesc perfect stereotipul uman la care aderă, dincolo de perioada anilor nebuni ce te face să vrei să nu te fi născut în secolul 21, primul aspect care frapează la veșnica capodoperă a lui Fitzgerald este însăși scriitura sa. Stilul autorului este cel mai priceput portar care te invită manipulator într-o lume a claselor sociale, a rebeliunii și a superficialului, a Americii de Est în rivalitatea adaptării cu Vestul și a unei iubiri pierdute încă de când a luat viață. Fără măcar să permit acest fapt, condeiul lui Fitzgerald m-a absorbit ca într-un vid în universul lui Nick Carraway și al lui Jay Gatsby, m-a blocat în cruzimile lumii interbelice și nedreptățile ei trecute cu vederea, acoperite de pelicula muzicii jazz și a petrecerilor colorate unde băuturile interzise și dansul erau principalele tentații. Un roman vizual care îi lasă cititorului impresia că se află alături de Jordan Baker și Daisy Buchanan în salonul acesteia, plutind fără griji în albul și calmul averii adiată de briza apei ce desparte cele două lumi, cele două destine.

                Întrebarea retorică pe care romanul o adresează pe parcursul său este dacă putem numi diferențele sociale o bătălie între bogăție și sărăcie, ori între suferință și liniștea nepăsării? O bătălie care oricum va fi câștigată de bani, pentru că, până la urmă, despre asta ne vorbește și acel `American Dream` care reprezintă scopul fiecărui cetățean prins în mrejele succesului obligat-voit. În momentul în care bancnotele te definesc în societate, unde mimezi fericirea și viața perfectă, unde în calitate de bărbat îți găsești „o fata pe lumea asta, sa fie o prostuță frumoasă”, (așa cum îi spera cinic Daisy fiicei sale, cu o acceptare subtilă a propriilor valori în lume, jucând la rândul ei rolul de femeie împlinită și îndrăgostită de soțul infidel), tot ce mai rămâne este să faci curat prin împrejurimile bogăției tale, să-i alungi pe cei care pot interveni în tiparul vieții deja aranjate până la înmormântare, cu mâna murdară a indiferenței mascate de avere și o imagine prestigioasă. Ceea ce se întâmplă între cele doua clase atât de îndepărtate una de cealaltă și atât de diferite, una dintre ele aparținând Văii Cenușii, cartierul clasei muncitoare ce desparte bogații noi de cei cu vechime, poate fi sintetizat in versurile piesei-simbol Ain`t we got fun ai anilor `20: „One thing`s sure and nothing surer/The rich get richer and the poor get children”. Gatsby aderă așadar la acest trend al banilor, mânat în primul rând de ambiția sa nativă de a se îmbunătăți prin efort. Gatsby e de fapt personajul lui James Gatz, unul fictiv, care alege să-și uite familia, să părăsească definitiv sărăcia, mai ales când simte cel mai tare gustul bogăției, și anume în momentul în care se îndrăgostește de Daisy, fata nehotărâtă și înșelătoare crescută în avere care nu va renunța la aceasta nici pentru cel care o iubește înapoi. Integrarea în societate pare cea mai ușoară atunci când devii păpușarul de sub cortină al propriei marionete căruia însă i se pierd contururile incipiente. Felul in care Gatsby alege să trăiască în acea lume imaginată, unde scenariile ireale reprezintă adevărata lui viață, îi trădează caracterul. Dar caracterul său nu e construit doar pentru a-l defini pe protagonist, ci poate fi egalul a ceea ce înseamnă o mare parte din întreaga colectivitate. Amăgirea proprie și nevinovată a sinelui cu o realitate ireală denotă nimic mai mult sau mai puțin decât nemulțumirea si teama de ceea ce ești tu ca om, respectiv persoana, de ce reprezinți și de ceea ce poți. Mai mult decât atât, aceste trăsături încoronează și mai prestigios lumea bogaților cu falsitatea, orbirea și insensibilitatea acesteia. Toată puterea pe care le-o oferă banii înstăriților nu va fi niciodată egalată cu tăria lor de caracter, de aceea se încearcă mascarea adevăratei persoane prin superioritatea pe care averea o poate oferi. Banii reprezintă singurul ghețar pe care aceștia se pot simți în siguranță față de apa înghețată și aspră unde înoată societatea, devenind figurile puternice de care ceilalți au nevoie sau care există pentru ca ceilalți să-și hrănească invidia, adâncindu-și mai tare rana.

            Întreaga dramă a Marelui Gatsby nu ar fi avut aceeași greutate si frumusețe dacă nu ar fi fost Nick Carraway, acel personaj narator care devine din ce în ce mai mult un martor, o prezență care doar asistă și este implicat în acele aventuri din spațiul în care abia se mutase. Lumina se reflectă mai puternic pe Gatsby, pe casa sa, petrecerile sale, sau pe soții Buchanan. Dar cititorul absorbit în iubirea neîmpărtășită și alegerile hotărâtoare de sorți, uită importanța lui Nick și efectul fluturelui care se reflecta perfect în întreaga poveste, unde fluturele e nimeni altul decât Carraway, cel care leagă toate personajele între ele, cel care le apropie si pe urmă le lasă în voia lor, în alegerile lor, independenți în vârtejul morții. El este al doilea instrument de care se folosește Gatsby, primul fiind imensul conac, pentru a o atrage și a o regăsi pe femeia iubita, făcând parte din ceea ce vede protagonistul când privește plin de speranță spre lumina verde de la capătul apei.

            Tragicul final este unul cât se poate de potrivit care îmbracă întreaga lume în adevărata ei nuanță, ieșind la suprafață adevărații câștigători și adevărații pierzători, primul și cel mai important fiind chiar Gatsby, înconjurat de sutele de voci, de pașii de dans și băuturile sorbite pe bandă rulantă, ajunge uitat și la fel de neimportant ca cei din Valea Cenușii. Este un sfârșit care integrează perfect lucrurile în ordinea monotonă a vieții, unde totul se întâmplă cu un motiv si unde nimic nu durează. Tot ce rămâne din acest mare Jay Gastby fiind aspirația sa la visul american și chiar dobândirea lui până în punctul în care imposibilitatea acceptării că banii nu-i pot aduce nici fericirea, nici iubirea, îl distruge. Rămâne doar cu aprecierea și mândria sinceră a unui tată bătrân pe care a ales să-l abandoneze și cu loialitatea unui prieten care este cea mai de preț piesă de joc din întregul teren al vieții sale. Și în final, totul rămâne sub veghea ochilor lui T.J. Eckleburg, o privire dumnezeiască care doar asistă din umbră și cenușă la toți acei oameni ce se confruntă cu viciile bogăției, cu suferința sărăciei, cu iubiri și speranțe pierdute și în cele din urmă, privește mută la moarte în cea mai simplistă formă a sa care dispare odată cu vremurile.