Panorame ale Naționalului spre infinit și după

Teodora Udișteanu

            O țară cât altele o mie – cu cetăți cărora nu le-a mai trecut nimeni pragul, căci amintirea lor a rămas undeva îngropată în veacurile de demult, cu izvoare ce șopotesc prin munții singuri spunând povești în ecoul liniștii mormântale, cu sunete de flaut și fluierături ce se aud prin văi, străpungând amorțeala ca niște săgeți de la ciobanii care-și adună turmele, cu oameni frumoși, cu tradiții unice-n lume.

            Iar printre toate acestea, în Moldova, undeva spre nord-est, în Iașiul ce-și duce zilele de secole, căci au trecut prin el mii de suflete, se înalță zidurile Naționalului, asemănătoare cetăților de demult. Tăinuiește viețile celor ce i-au trecut pragul încă din 1828, stând neclintit de mai bine de un veac, vertical în fața lumii, căci știe că are de adăpostit o comoară mai strălucioare decât orice bijuterie, mai frumoasă decât orice floare, mai prețioasă decât orice nestemată. Poate-ar vrea și el să-și tragă sufletul din când în când, epuizat fiind de agitația și zbuciumul elevilor aflați în continuă căutare, dar vede apoi răbdarea profesorilor și ia aminte. Ia aminte la ei chibzuit știe că menirea lui este să se rămână în inifinit, dar nu poate singur, are nevoie de noi. Noi îi încrustăm povești pe zidurile-i de cărămidă, noi îl înălțăm întru nemurire, căci noi suntem cei care-i ducem mai departe amintirea, închegând-o în valorile și principiile pe care le-am învățat de-a lungul anilor.

            Naționalul stă cuminte și așteaptă o nouă toamnă, o nouă generație. Cei mici vor crește, cei mari îi vor învăța, cu toții fiind parte a unei scene cu perdele roșii, de catifea. Cortina nu se lasă niciodată în jos prea mult, căci peste vară bătrânul Național doar de odihnește până ce va auzi din nou cel dintâi clopoțel, până va simți iarăși pașii grăbiți ai elevilor și pe cei hotărâți ai profesorilor.

            Privește cu nostalgie spre vremurile de demult,pe  când era numit Sediul nr.266, căci patria avea nevoie de el atunci, în timpul Primului Război Mondial. Se bucură de bucuria elevilor, căci sunt și băieți și fete, și-și aduce aminte de zilele în care era Liceul de Baieți nr.1. A avut multe nume, a edificat valorile unora dintre oamenii cei mai seamă ai României, dar mereu a fost în memoria colectivă Colegiul Național Iași.

            Infinitatea acestui loc este incomensurabilă – au trecut nenumărate suflete,  multe principii s-au învățat aici, s-au legat prietenii seninse și sincere. Să ne mai gândim oare la puterea invizibilă pe care o exercită Naționalul an de an, pentru fiecare în parte? Este un fapt incontestabil și așa va rămâne pe veci.