ELLA FITZGERALD – NEVER FORGET THE JAZZ

  Articol scris de Maria Enea

     Anul 1934. Harlem. Între groasele ziduri încărcate cu istorie ale Teatrului Apollo se aude o voce nouă. Vocea unei fete ce a ajuns să urce pe scenă pentru că numele ei a fost tras la sorți. Așa își începe cariera Ella Fitzgerald, femeia ce va ajunge să fie numită „the first lady of song”.

     Despre Ella:

     Dacă vei avea interesul să citești despre această personalitate, cred, dragă cititor, că vei fi uimit numai prin biografia ei: de la copilăria plină de provocări, la debutul ei care a fost o întâmplare fericită, la prejudecățile pe care a trebuit să le învingă, totul constituie o poveste uimitoare ce nu trebuie să fie uitată.

     Ella Fitzgerald este, pentru mine, un simbol al schimbării, al triumfului moralității peste valorile nedrepte impuse cu austeritate de rasismul începutului secolului 20 în America. Împreună cu ceilalți artiști ce au susținut Mișcarea Drepturilor Civile, m-a învățat că vocile oamenilor vor face mereu o diferență chiar și în momentele marcate de incertitudine. Nu pot niciodată să uit cum atunci când am ascultat prima oară „Strange fruit” (interpretarea lui Billie Holiday) și am fost copleșită gândind prin ce chinuri au trecut oamenii de culoare în istoria recentă (chiar anul trecut…). „Cum?” veți întreba. Prin ce mod reușește o interpretă să ducă lupta împreună cu activiști legendari ca Martin Luther King sau Malcom X? Răspunsul e simplu: prin jazz.

    Jazzing it up: 

    „ Jazz-ul este fratele mai mare al Revoluției; aceasta îl urmează ”- așa declara Miles Davis. Acest gen al muzicii devine identitatea culturală a persoanelor de culoare, devine chibritul ce aprinde fitilul ce duce la revoluție, iar cântăreții genului devin activiștii ce transmit ceea ce milioane de oameni ar vrea să spună dar nu au curajul. De la primul „Mississippi Goddam” cântat de Nina Simone, interpreții de jazz au oferit combustibilul pentru ceea ce urma să fie  o perioadă tumultoasă.

    Managerul Ellei, Norm Granz, era un cunoscut activist care s-a folosit de popularitatea ei pentru a promova ideile sale; de exemplu, atunci când aceasta a plecat în turneu a luat etichetele cu „Negro” și „White” de pe ușile toaletelor, faptă ce a dus la arestarea lui și a Eliei. Peste ani, aceasta va declara într-un interviu că polițiștii de la secția respectivă i-au cerut autograful.

     Chiar și după această ispravă Granz nu a încetat să încerce să-i ofere o carieră fără discriminare clientei sale și să-și continue misiunea ca suporter al Mișcării Civile, însă asta era greu considerând că multe cluburi cu renume o refuzau pe Fitzgerald chiar dacă aceasta era un magnet pentru mulțimile pasionate de jazz. Atunci a intervenit ajutorul unei fane înfocate a Ellei.

       În 1957 Marilyn Monroe a sunat la clubul Mocambo din Los Angeles și i-a făcut proprietarului o ofertă pe care nu o putea refuza: dacă îi vor dar voie Ellei Fitzgerald să cânte, la fiecare spectacol ea va ocupa un loc în primul rând. Imaginea actriței în acel club în fiecare seară însemna publicitate gratuită pe care acesta o dorea cu ardoare.

     Sfidarea:

     Asta a făcut Ella toată viața ei: a sfidat. A plecat dintr-un mediu defavorizat și a cântat cu grație despre libertate, a ajuns sus prin talent, prin pasiune pentru muzică, le-a oferit oamenilor o voce… și ce voce!

    Un ultim gând cu care vreau să te las, dragă cititor, este speranța că nu o să uiți niciodată să asculți jazz. Să nu uiți cum sunetul trompetelor a colorat durerea și amarul și să nu uiți cum versurile au adus libertatea pe care trebuie să o protejăm cu orice preț.