Peronul X, linia trei

Ana Patricia Moroșanu

Moto: Vox audita perit, littera scripta manet

            Sub noianul de lumină trandafirie a unui blând apus de soare, străzile Parisului păreau adâncite într-o odihnă neclintită . Era doar un actor pe o scenă cu mii de spectatori : blocuri, bănci, felinare. De fiecare dată când se împiedică de câte o piatră sau chiar de câte un capac de canal, acești spectatori păreau că se clatină odată cu el. Iar scartitul șinelor, căci se afla în zona Gării de E, tulbura liniștea nopții, facandu-l pe el și mai atent la fiecare pas acompaniat de sunetul lung și ascuțit al papucilor săi, ce se ciocneau cu trotuarul de piatră, pe care calca apăsat. Coșurile de gunoi se balansau la fiecare adiere a vântului rece și umed, scârțăind asurzitor. Același vânt rece și umed trăgea copacii de urechile lor înverzite de timp , iar pe celălalt capăt al străzii, pe acoperișul unei parfumerii cânta o cucuvaie astrului abia răsărit. Se întorcea într-o parte apoi în alta, nu știa ce să aleagă. Vapoarele de lumină de la ferestrele blocurilor pluteau lin în marea serii că și când  felinarele i-ar fi zâmbit, dar nu pentru mult timp. Toți vedeau artistul, el nu vedea, fiind orb .Într-un final, renunțase la celelalte, se rezumase doar la foscaitul pantofilor săi căci era conștient de faptul că de fiecare dată când îl auzea universul în care el era actorul, iar cântecul cucuvaiei, scârțăitul șinelor de tren și foșnetul frunzelor erau aplauzele miilor de spectatori necuvântători se dilata în simboluri realiste, trezindu-l din acest vis. La un moment dat ridicase o piatră și o ațintise asupra bufnitei de pe acoperișul parfumeriei. Când  să o și arunce, un panou se deschise, lumina acestuia sarutandu-I partea dreapta a feței. Își întoarse capul, deranjat de faptul că aceasta I pătrundea în ochii roșiatici, degetele sale se desprinseră, lăsând piatra să cadă pe cimentul proaspăt udat de lacrimile lui septembrie. În câteva clipe ajunse în fața panoului, atingând cu degetele tremurânde literele reliefate. Mutandu-și mâna spre următorul rând atinsese ceva solzos ca aripa vreunei insecte. Tresărind își imagina cum printre spațiile ce despărțeau cuvintele pe care încerca să le descifreze se agitau  că într-o mișcare brauniana moliile atrase de aceasii lumina albicioasă. Și totuși nu auzea nici un zumzet, nici un bâzăit, nimic. O fi auzul care l-a trădat ? Sau simțul său tactil ? Ceea ce nu știa de fapt era că pusese mâna pe partea lipicioasă a unei bucăți de scotch ce împiedica vântul puternic să fure afișul unei parfumerii: "Soir de Paris-Bourjois : Parfm & Cologne". Trecandu-și degetele încă odată  spuse “Trenul spre Lion, plecare ora 23:54, sosire 3:21, peronul X, linia trei “, lovind aerul cu un glas ruginit. Făcuse câțiva pași și tinzând să meargă spre stânga, abătându-se de la bulevardul perfect rectiliniuu se lovise de piciorul de lemn al unei bănci. Scoțând un icnet scurt de durere simți cum persoana sau poate chiar persoanele de pe bancă se ridicaseră. Crezând că foșnetul , probabil, al unei pelerine de ploaie vă dispărea odată ce persoana se vă îndepărta, a rămas nedumerit atunci când acesta devenea din ce în ce mai tare. De fapt, omul se apropia. Acum îi simțea  respirația fierbinte cum îi ardea zona cefei. Pentru câteva momente nu mai auzea nimic, de parca omul se pierduse în van . Își închipuia cum se holba la el, la ochelarii lui, la bastonul din metal vopsit în alb. Niciodată n-a știut și își pusese adeseori întrebarea, auzind adeseori pronuntandu-se cuvântul : Oare se incadra și el în aceasta categorie ? Era un om frumos ? Cum arata de fapt ? Nu numai el, ci întreaga lume ? Se gândea la prietena sa, Rosette. I-ar putea ghici vocea dintr-o mie . O auzise, îi atinse chipul, dar niciodată nu o văzuse. Își aduse aminte de mica umflatură a nasului ei, de buzele sale mari și pline, de pielea fină . Brusc, o voce masculină îi trimisese gândurile undeva departe, amintindu-I unde se afla . Desigur, persoana ce se ridicase de pe bancă, cea despre care credea că-l judecase, că îl analizase, privindu-l cu atenție, cea care în tot acest timp îi făcuse cu mâna prietenului său de pe strada paralelă :

-Scuzați-mă domnule ! Așteptați trenul de la ora 23:54  ? Aș putea să vă ajut să urcați, bineînțeles dacă doriți.

Pentru câteva secunde nu-i spusese nimic, apoi dăduse din cap în semn că l-ar fi auzit .

-Mulțumesc ! zice într-un final, sunând abătut.

Ora 23:54 : trenul sosie, scoțând un sunet asurzitor. Bărbatul îl prinsese de braț, tragandu-l în partea dreaptă astfel încât să le facă loc celor două dame care voiau să coboare , iar apoi se suise în vagon ținându-și strâns servieta. Întinse brațul în față că să înmâneze bărbatului biletul puțin boțit alocuri, să-l ghideze spre locul cu numărul înscris pe bucata de hârtie glasată. Așteptă puțin, însă atunci când văzu că bărbatul nu apucase biletul, se dădu un pas în spate și își duse brațele în stangă și în dreapta, încercând să-și dea seama dacă mai este cineva în jurul său . Bărbatul misterios dispăruse. Nedumerit, se așezase pe unul din locurile de lângă geamurile aburinde, fară să și mai bata capul cu numărul acestuia. Era o liniște că și când lumea s-ar fi creat tocmai atunci. Pe locul din față sa nu stătea nimeni. Își pusese servieta uriașa sub scaun. Își sprijinise capul greoi de geam, dând la o parte perdeaua albastră. La contactul cu sticla rece și umedă își închipuise cum picurii mari şi grei cad furioşi din înalturi de parcă s-ar fi rupt zăgazurile cerului. Și cum întreg curpinsul parea că un rău ieșit din matcă. Ploaia distruge orele triste. Frumusețea ei stă în caracterul său imprevizibil. De fiecare dată, atingerea ei îl surprinde, i se face pielea de găina. Ploaia e cu el pretutindeni. La capătul zilelor, o regăseste în picăturile din perfuzia de la spital. Odată cu vântul puternic ce pătrunse înăuntru vagonului frigul se cuibărise în el, știind că este primit cu căldură : ușile se deschiseră. Mersese deja o stație. Auzise tocurile unor pantofi cum se ciocneau cu podeaua lăcuită. Cea care pătrunse în vagon, era deci, o femeie. Trecând prin fața lui, parfumul dulceag de bujori în care-i fusese scăldat trupul, îi pătrunse în nări, împurpurându-i chipul fad. Încă un motiv care să-i șuștină ipoteza. Își încrețise nasul pentru un moment, așteptând râsetul înfundat al femeii: nimic . Probabil doar schițase un zâmbet, probabil nici măcar nu-l observase . Foșnetul unor pagini îi răsună în urechi, iar din curiozitatate o întreabă :

-Ce citiți acolo ?

Sătul să mai aștepte un răspuns, o întreabă din nou :

-Ce citiți acolo ?

Și de data aceasta același răspuns: liniștea pe care oricum era obișnuit să o asculte cu sonorul dat la maxim. Își sprijinise capul din nou de geam, închizându-și ochii și încercând să adoarmă. Înainte de a se ridica femeia din fața sa a luat un stilou din buzunarul de la spate al poșetei sale, a rupt o bucățică de hârtie de la finalul cărții și a înscris haotic câteva cuvinte pe foaia cafenie,  punând-o în buzunarul drept al paltonului orbului. Când ușile vagonului s-au deschis aceasta se năpustise asupra treptelor de parcă se grăbea să părăsească trenul. Bărbatul adâncit într-o odihna neclintita, se trezi, tresărind atunci când o mana străină îi atinsese umărul îmbrăcat în epoleți. Atingându-i degetele persoanei și simțind asprimea pielii își dăduse imediat seama că în fața sa se afla un bărbat. „Femeia dinainte probabil coborâse”, se gândea el.

-Mă scuzați, spune bărbatul cu un glas răgușit, am găsit biletul acesta sub scaun, cred că este al dumneavoastră.

Nedumerit, orbul îi mulțumește luând între degete bucata de hârtie. Se gândise că ar fi biletul de călătorie , dar tipul de hârtie era diferit. Aceea era glasată, lucioasă, biletul din mâna sa era făcut dintr-o hârtie mai veche, aspră. Nebăgând de seamă, l-a pus înapoi în buzunarul de la palton . Acum se gândea la persoana din fata sa, oare cum arăta ? Îi memorase parcă vocea hârcâită. O voce pe care o asocia unui bărbat voinic. Își și închipuia cum  firicele de transpirație îi făceau fața plinuță să lucească, că avea capul rotund, obrajii rujați și bosumflați  mustață și o mimica nedumerită. Nu va știi niciodată că în fața sa se afla un bărbat înalt, uscățiv, cu o mimica departe de a fi nedumerită, cu fața adânc brăzdată. Nu cred că ar fi ghicit vreodată de pierc-ul din sprânceană stângă a omului. Cel puțin, îi putea simți mirosul puternic de tutun, în care erau îmbibate hainele sale…

Ora 3:21 : trenul ajunsese la Lyon . Apropiindu-se cu pași mici de ușile vagonului bărbatul încearcă să găsească butonul care le deschide. Un alt călător însă i-o ia înainte, ele deschizându-se larg. Afara era bezna, bucățile de lumină au fost absorbite de negura eternă a nopții. Și cine e el? Un orb care nu știe ce e noaptea deși trăiește în ea. Și totuși aceste imagini îmbrăcate în întunecare se scaldă în culori vii, iar spațiul acela gol  care se țese în jurul orbului jefuit de singurătate se umple cu admirație și dragoste atunci când urechile îi ciugulesc ciorchine de înălțătoare simfonii, ce lupta pentru orice fărâmă de speranță ,atunci când e îndrumat de acei doi ochi ca un far, ce nu-l vor lăsa să se afunde în necunoscutul fără hotar.

-Louis ! Sunt aici !

Îndrumat de glasul dulce al femeii, Louis alergase spre aceasta , deschizându-și brațele atunci când o simțise aproape. Îmbrățișarea de mult așteptată alungase de pe cerul inimii sale orice nor, fiind ca o mângâiere suava. Rosette era  o fată tânără ca primăvara, cu ochi verzi ca marea în miezul verii şi cu un zâmbet în care se vedeau toate luminile toamnei. Băiatul îi sărută chipul de parcă ar fi vrut să și îmbunătățească portretul pe care și-l schițează în minte în fiecare zi. Îi atinse fața cu degetele tremurânde. “De fiecare data și mai frumoasă “ își repetase în gând, realizând prea târziu că aceste cuvinte îi scăpaseră printre buzele uscate. Fata îi luase palma într-a sa și le puse în buzunarul paltonului, încercând să se încălzească. Rosette apucă hârtia uitata la fundul buzunarului și ținând-o în mâinile înghețate o citise cu voce tare astfel încât Louis să poată să-o audă.

“Vederea, de altfel ca și auzul, este un mare impediment pentru minte: nu degeaba pe pământ înțelepții sunt orbi, iar cei mai buni muzicieni sunt surzi. Doar dragostea mai crede în promisiuni întrucât e oarba. Pentru cei orbi întreaga realitate i–o promisiune. La fel ca tine, la fel ca mine, oamenii sunt asemeni valurilor oceanului: ei dansează în furtuna iluziei. Oceanul nu încetează să-i aspire către el. Mai devreme sau mai târziu, ei vor fi resorbiți și, în final, se vor topi din nou în vastul Ocean al Iubirii Divine, care i-a emanat. ”

Semnat, o femeie surdo-mută.