Valorile – o luptă cu morile de vânt?

Iustina Panțiru

Resort esențial al universului lăuntric și categorie (în accepția grecească a termenului, cu sensul de cale de învederare, de a  deconspira  fața nevăzută) de natură eidetică a vieții, domeniul valorilor a însemnat dintotdeauna un tărâm privilegiat, învestit cu forța de a-i înfățișa omului lumea, de a-i înfățișa sinele.

Constituind obiectul axiologiei, valorile nu rămân doar în domeniul abstract al unor speculații sau analize care uită viața în ansamblul ei, atât în punctul de plecare, cât și în finalitatea lor ideală. În această privință, atât impulsul liminar al simțului valorii, cât și vocea interioară, conștiința, cea care călăuzește acest simț, derivă, ca prelungire substanțială, din firea umană primordială, vie, nealterată. „Dreptatea vine din frântura de cer pusă în plămada originară a omului”, afirmă Ernest Bernea. Prin urmare, omul nu este întotdeauna „pe deplin ticălos”, deci reține din natura sa de drept un sentiment al binelui. Și dacă această permanență nedefinită nu se aduce la lumină, ea se depune, totuși, într-un substrat al ființei, însă această izgonire a conștiinței îi ia ceva din calitatea sa umană: „Omul este om, întrucât are o conștiință și se manifestă pe tăriile ei”, afirmă autorul „Treptelor bucuriei” în eseul „Bucuria de a avea o conștiință”. Valorile adevărate țin, așadar, de latura superioară a ființei, de o inefabilă și neîntreruptă prezență a incomprehensibilului. Celebra maximă kantiană: „Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație: cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine” evidențiază, în fond, același lucru: conștiința îngemănează omul cu cerul. În ceea ce privește finalitatea unui sistem valoric temeinic, acesta se poate constitui într-o cale de creștere întru (cu sensul pe care Constantin Noica îl identifica prepoziției) bine, adevăr și frumos. Faptul că doar „poate” constitui și nu constituie în mod intrinsec decurge dintr-o scindare a sferei valorilor în două clase distincte, în funcție de suportul pe care acestea se construiesc.

Domeniul axiologiei se întinde pe două paliere (care corespund, de altfel, celor două coordonate care stau la baza ființei umane) și conține, astfel, valori materiale și valori spirituale, din asocierea cărora (proprie și dinamică) ia naștere fondul axiologic al persoanei, definitoriu pentru viziune și caracter. Pe marginea acestei delimitări se poate stabili, în opinia mea, profilul celei mai legitime așezări în orizontul ontic: un mod de viață ca proiecție factuală a unui ansamblu de valori predilect spirituale, pe care cele de factură contingentă doar se articulează, cu un statut secundar. Un astfel de modus vivendi care pune în practică înalte convingeri axiologice este suportul a ceea ce echivala, în concepția lui Søren Kierkegaard, cu stadiul moral al existenței, văzut ca variantă intermediară între stadiul estetic și cel religios.

O astfel de viață trăită în spiritul principiilor etice corespunde unui nivel preeminent de existență, ce nu își găsește explicația în categoriile imediate. „Puțini au o minte atât de înaltă încât să caute sau să evite ce e moral sau imoral după rezultatele bune sau rele pe care le dă”, afirmă Plinius cel Tânăr. Moralitatea, când devine dimensiune profundă, sine qua non a ființei, are prea puțin de-a face cu constrângerile punitive din lume. Altfel spus, „teama este o călăuză nesigură în domeniul moralei”. Aprehensiunii îi poate lua locul, în acest caz, o convingere fermă, durabilă, care face în mod necesar din virtute o valoare personală, asumată deplin, și care îi restituie omului forța depășirii „cercului strâmt” până acolo unde se poate atinge o „existență în spirit” (Ernest Bernea).

Totuși, drumul către „existența în spirit” nu conține doar obstacole interioare, ci presupune și o confruntare cu lumea, o lume care are o nefastă tendință de relativizare, de redefinire facilă, de răstălmăcire: o lume care nu înțelege. Dialectica creată pe marginea unei posibile confruntări între om și societate își face simțită prezența și pe teritoriul valorilor, pentru că existența obișnuită se desfășoară în mijlocul mulțimii și sub ochii ei iscoditori.

Această inadvertență dintre conștiință și postulatele aride din registrul unor colectivități mai mult sau mai puțin imorale a dat naștere mai multor conflicte, dintre care și pe cel dintre om și lege. Deși menită să reglementeze raporturile dintre oameni, în spiritul unor incontestabile valori comune, legea manifestă uneori o nocivă tendință de cădere în zonele unor abstracții sterile, din care viața adevărată, cu incomensurabila ei complexitate, a fost relegată. Un domeniu care tinde să traducă printr-o serie de termeni codificatori (de exemplu.: „vină”, „pedeapsă”, „acuzație”, „apărare”, „instanță”, „speță”, „recurs”) acte de o insondabilă adâncime și să emită o sentință definitivă pentru un „caz” riscă prea ușor să provoace extincția existenței nemijlocite, cu toate sugestiile ei subtile și profunzimile ei necunoscute, dar și a capacității empatice a societății. Eșecul justiției umane provine din faptul că nu poate opera cu valori absolute, că, adesea, nu poate pătrunde până în miezul lucrurilor, analizând demersul interior al „inculpatului”. Aceasta este pricina crizei pe care o traversează Jean Valjean, captiv în plasele unei dreptăți legislative relative și indiferente la om, luat ca întreg. Pradă unei suferințe care provoacă o gravă ruptură între el și lume, protagonistul „Mizerabililor” nu își va putea rezolva conflictul interior decât prin gestul generos – semn al unei trăiri creștine autentice - al episcopului Myriel, care îi va aduce salvarea prin iertare și iubire.

Un  exemplu de incompatibilitate între reperele unei aparente corectitudini legale și reperele individuale îl reprezintă experiența lui Ovidiu, din romanul lui Horia Vintilă,  Dumnezeu s-a născut în exil, care ajunge, dintr-o nedreptate, pe țărmul dacic al Mării Negre, la Tomis. Jurnalul apocrif al poetului latin surprinde etapele renașterii lui întru adevăr, când i se deschide calea spre cunoaștere prin trei forme: retragerea în natură, iubirea și credința. Ceea ce era în viziunea romanilor un loc de exil, un spațiu al supliciului, se transformă, ca urmare a redescoperirii rosturilor, în univers privilegiat al înțelegerii, iar injustiția, în act călăuzitor. Calea de a realiza această reeditare este reconsiderarea unor valori care și-au dovedit inconsistența, asumarea unui nou început, reînceperea vieții ab ovo: „trebuie să avem uneori curajul de a dezerta, de a o rupe cu trecutul”.

Un alt conflict înscris în aceleași linii generale se poate instala între om și valorile după care funcționează statul din care face parte. Această fisură între concepții devine mai apăsătoare, mai stringentă în contextul unui stat cu regim totalitar, în care adevăratele valori sunt privite fie ca nulitate, fie ca amenințări grave la adresa sistemului. Această inadvertență este cauza întemnițării care a stat la baza cugetărilor din „Jurnalul fericirii”, care surprinde tortura, deopotrivă fizică și psihologică, pe care un opozant al comunismului a trebuit să o suporte, dublată, în registru spiritual, de un traseu metanoic. Acest itinerar al renașterii întru sens este format din experiențe semnificative, toate servind perspectivei superioare care transformă suferințe intenabile, provocate cu o inimaginabilă cruzime, în trăire cathartică, care înțelege temnița ca „școală a adevărului”, ca școală a fericirii și a vieții.

Conflictul dintre om și un stat care nu îl reprezintă, care se soldează cu triumful (deși camuflat) valorilor celui dintâi, se face vizibil în cazul lui Apostol Bologa, care se simte străin de un imperiu care îl obligă să își renege identitatea națională și să lupte pe frontul cu România. Pradă unor frământări care îi vor schimba brusc și radical cursul vieții, Apostol Bologa cunoaște succesiv dragostea și credința, sacrificiul lui final fiind o cale de absolutizare a acestor două virtuți esențiale.

Pe lângă aceste două variante ale dihotomiei dintre valorile reale și cele acceptate ca norme generale de bună conduită, intervine și o a treia posibilitate, cea care, în general, provoacă cea mai mare suferință: dezacordul dintre om și societate. Strigătul lui Diogene: „Caut om! Caut om!” este izvorât din durerea provocată de înțelegerea acestui contrast dintre ceea ce pretinde omul că este și ceea ce este de fapt, dintre ceea ce aclamă și ceea ce face. Se impun întrebările: Nu spunem toți că suntem oameni? Cine, atunci, nu este om? Și dacă cineva nu este om, atunci, în virtutea acelorași criterii, cine dintre noi este om? Ecoul acelorași întrebări îl lasă în conștiința câtorva personaje scurta prezență a lui Mîșkin printre ei, pentru unii „idiot”, pentru alții un om neînțeles. Eroul dostoievskian, izolat pe o perioadă de câțiva ani într-un sanatoriu din Elveția, coboară, pentru un timp, în realitățile vremii, unde observă decăderea unei lumi contaminate de viciu și impostură și demonstrează inconsistența normelor prin care „înalta societate” înlocuiește un temeinic suport axiologic. Rezultatul este întoarcerea definitivă în sanatoriu, pentru că locul unui astfel de om nu este în lume.

Tragica distanță dintre om și restul societății, o lume a „oamenilor serioși”, cum îi caracterizează Micul Prinț, este resimțită și în istoria lui Don Quijote, care surprinde dramatismul unui vis ruinat, amintirea sfâșietoare a unui univers care fusese odată altceva. Devenind o legendă alegorică, într-o atmosferă senină, în destinul închipuitului cavaler se proiectează experiențele asociate unei iluzii deplasate până în marginea absurdului și a ridicolului. În spatele acestui registru comic al relatării, narațiunea lasă să se ghicească ecourile simbolice ale unei adevărate naturi, ale unei taine încărcate de sens. Experiența „Cavalerului Tristei Figuri” traduce, prin analogie, un traseu inițiatic de civilizare (sau recivilizare), de reinstaurare a strălucirii și a demnității pierdute a mundo conditio. Acest simbolic hidalgo își asumă un regim ontic superior, autoînvestindu-se cu atributele unei noblețe dispărute, și încearcă epurarea lumii de tot ceea ce nu corespunde înălțimii de odinioară. Recurge, așadar, cum explica Nicolae Steinhardt, la un gest de „descântare” a lumii, pentru că lucrurile, „chemate pe adevăratul lor nume” („adevăratul, nu realul!”, atenționează autorul), își deconspiră natura, își vădesc fața ascunsă.

Astfel, valorile reprezintă o principală parte constitutivă a universului lăuntric, care orientează manifestările umane atât interioare, cât și exterioare, și îi stabilește o anumită poziție în raport cu lumea și cu sinele. Suferind o continuă formare și transformare, edificiul axiologic individual se dezvoltă în strânsă legătură cu procesul de definire a microcosmosului, iar discursurile care dezvoltă această temă nu ar putea-o reda niciodată exhaustiv.