”Jazz înseamnă explorare, cunoaștere de sine”

Aleka este un vocalist, violoncelist, compozitor și textier român care locuiește în Dublin, Irlanda. A petrecut 20 de ani studiind muzică, obținând o licență în arte în interpretarea violoncelului cu cea mai înaltă distincție, la Universitatea Națională de Muzică din București și o licență în interpretare Vocal Jazz, absolvită cu onoare de primă clasă în Newpark Music Center, Dublin, Irlanda .

Talentul ei este foarte apreciat și de presa irlandeză. Iată câteva remarci la adresa ei:

”Aleka” este considerat debutul impresionant al unei cântărețe talentate, cu potențial și nuanță, în egală măsură, în lucrările sale. Un nume de care, cu siguranță, vom mai auzi.” (All About Jazz)

”Experiență, încântare, vocație, muncă grea, emoție, recreere, variație, improvizație – toate acestea au dezvăluit un moment extraordinar al muzicii de calitate.” MagnaNews (Romania)

Aleka are până acum două CD-uri lansate, ambele apreciate în Irish Times cu distincția de ”4 stele”.

În comunitatea românească din Irlanda este recunoscută ca un muzician foarte talentat, cu o activitate impresionantă, de care suntem foarte mândri. În anul 2019, Aleka a fost distinsă cu Premiul de Excelență, acordat de către Comunitatea Românilor din Irlanda, în cadrul evenimentului anual organizat în luna martie, cu ocazia ”Zilei Femeii”.

Aleka, sunt foarte impresionată de activitatea ta muzicală. Ai putea să ne spui mai multe despre școlile pe care le-ai absolvit, cum te-ai format ca muzician și care au fost persoanele care te-au motivat cel mai mult în cariera pe care ai ales-o?

Aleka: Îți mulțumesc foarte mult! Oamenii cheie în formarea mea din România au fost, bineînțeles, profesorii de la Conservator, dintre care cei mai dragi îmi sunt Marin Cazacu, Verona Maier, Christian Petrescu și Bogdan Vodă, dar și violoncelistul Răzvan Suma, cu care am studiat o perioadă destul de lungă, Luiza Zan, care mi-a fost mentor când am început să studiez jazz-ul vocal, și doi profesori dragi din liceu, Dan Totan, profesorul meu de violoncel și Alecu Mihai Dante, care mi-a fost profesor de muzică de cameră, amândoi la liceul de muzică George Enescu din București. Eu am început studiul muzicii pe la șase ani, în Timișoara, la Colegiul Ion Vidu. O mare parte a abilităților mele de astăzi se datorează unei profesoare de aur pe care am avut-o acolo, Maria Gyuris, un om de un profesionalism foarte rar.

Probabil că el nu știe, dar eu mă gandeam serios să renunț la muzică prin anul întâi de Conservator, apoi l-am întâlnit pe Răzvan Popovici, am studiat în programul fondat de el, „Sonoro Interferențe”, și nu am mai renunțat. Acolo am cunoscut o pleiadă de muzicieni de top care mi-au schimbat viziunea complet asupra muzicii și a vieții pe care o poți avea ca muzician. Studiul cu Sasha Sitkovetzky, Diana Ketler, Răzvan Popovici, Bernhard Naoki Hedenborg și David Cohen mi-au schimbat viața la propriu. Poate că aș fi fost medic sau avocat acum. (râde)

La facultate, în Irlanda, am studiat cu muzicieni de jazz de renume internațional. Aportul lor adus educației mele este de nemăsurat. Ronan Guilfoyle, Conor Guilfoyle, Phil Ware, Tommy Halferty, Michael Buckley, Izumi Kimura sunt doar câțiva de amintit. Am avut ocazia să asist la workshop-uri cu Dave Liebman, Richie Beirach, Joshua Redman, Jamie Oelhers, Tal Cohen, muzicieni care mi-au deschis ochii. În Dublin am respirat jazz timp de 3 ani. Nu am făcut altceva, doar studiu intens. Studiu, jam session, repetiție – într-un cerc continuu.

Care a fost momentul definitoriu în care ai decis să faci o carieră din muzică?

Aleka: Nu cred că a fost vreun moment definitoriu. Eu am fost atrasă tot timpul de muzică. De mică mergeam cu mama la Operă, la Filarmonică, la repetițiile ei de cor sau cursurile ei de la Conservator. Mi-am dorit tot timpul cu ardoare să fiu muzician. Nu cred că am știut altceva vreodată… Dubii am avut destule (râde), dar tot timpul a fost ceva care m-a adus înapoi spre muzică. Singurele momente liniștite din viața mea de zi cu zi sunt cele în care cânt, restul e foarte tumultos. Am nevoie de muzică, să nu o iau razna. (râde)

Descrie-mi, te rog, când ai simțit că ai reușit în activitatea ta!

Aleka: Nu a fost un moment, a fost un an întreg, 2016. Am primit oferta de a fi lector în programul de jazz pe care tocmai îl absolvisem, am lansat primul CD și am început să concertez mult mai mult în Irlanda. 2016 a fost un an foarte bun pe plan profesional și unul nebun pe plan personal (râde), dar cumva am supraviețuit. Atunci au început lucrurile să se miște și nu s-au mai oprit, mă rog, până când le-a oprit puțin pandemia.

Am venit în Irlanda fără să știu pe cineva și nu am făcut decât să muncesc continuu. La facultate am fost un student exemplar, și o spun cu încredere, pentru că am sacrificat foarte multe pentru un studiu intens. Simt că am reușit prin forțe proprii și munca mea a fost recunoscută, asta contează cel mai mult pentru mine. Albumul înregistrat în 2019, cu Eric Ineke la baterie a fost iarăși un moment în care am crezut că nu sunt eu. Cum puteam fi eu în studioul acela? Dar eram eu, nu altcineva. (râde)

A fi un bun muzician, din perspectiva ta, cât este talent și cât este muncă?

Aleka: Bună întrebare, grea întrebare. Depinde de muzician. Muzicienii buni sunt de multe feluri, dar eu nu am auzit vreodată de un muzician leneș, dar bun. În muzică se muncește mult, nu există weekend. Eu cred că sunt cinci la sută talent și restul muncă (râde). Dar în fiecare vară îmi iau două, trei săptămâni de repaos total, nu cânt nici măcăr o notă. Două luni pe an nu predau deloc. Dar oare compensez toate sâmbetele și duminicile din an? Nu cred. (râde)

Am înțeles că și compui. Interpretezi cântecele compuse de tine? Cum îți vine inspirația, cum îți alegi temele, ce faci întâi: muzica sau versurile?

Aleka: Da, două piese din primul meu CD, „Breeze” și „Samah”, sunt compozițiile mele. De cele mai multe ori nu pornesc de la versuri. Probabil majoritatea cântăreților încep cu versurile, se inspiră din cuvinte, dar eu mă inspir din sunete. Vorbeam la un moment dat cu un prieten cum păsările sună așa jazz, sună a be bop. Am scris atunci o piesă furând teme de la păsări. (râde) Fur mult din natură, nu știu cât de mult sunt compozițiile mele astea, dar văd că nu se plânge nimeni de drepturile de autor. Păsările habar nu au (râde). Majoritatea pieselor mai vechi scrise de mine sunt adresate vreunui fost iubit de-ai mei, de cele mai multe ori codat, dar de când sunt cu actualul, de peste cinci ani, toate sunt despre el. Doar că nu știe. (râde)

Lăsând gluma la o parte, în ultima perioadă am fost inspirată într-un mod curios de versurile lui Seamus Heany. Am compus muzică pe versurile lui pentru un proiect, „Claritas”, dar a fost singura dată când am compus ghidată de cuvinte.

Știu că tu cânți și la violoncel. Câți ani ai studiat instrumentul acesta, cum de l-ai ales pe el și nu altul? Mai practici și acum? Ai cântat în vreun concert la el?

Aleka: Am studiat serios violoncelul și puțin pianul. Cred că am ales împreună cu mama mea, sau ea a ales și eu am aprobat? (râde). Am cântat la violoncel pe primul meu CD, pe piesa „Song – Iubirea noastră e o vioară”, și cânt mult la violoncel în proiectele de bossa nova. Am început într-un turneu cu Luiza Zan, Synergy, unde am cântat în proiectul ei. Luiza m-a stârnit și de atunci bossa nova trebuie să includă și violoncel.

Am cântat ca violoncelistă și cu Ruba Shamshoum, o cântăreață din Palestina, în turnee, și pe albumul ei, „Shamat”. Am făcut parte și dintr-un proiect foarte frumos, Cello Voce, un proiect cu Cello Ireland, unde am scris niște aranjamente pentru cinci violoncele și voce.

Știu că ar trebui să am un proiect solo de cello și voce, trebuie să prind curaj.

Care crezi că este ingredientul cel mai important pentru un concert reușit? Ai un ritual pe care îl faci înaintea unui concert?

Aleka: Vreun ritual? Puțin whiskey… Altul nu am. Un concert reușit are nevoie de o sinergie între public și muzicieni. Concertele acelea bune, de care spui tu, sunt rare, dar uneori există ceva în aer. Când toată lumea este complet dăruită momentului, muzicienii și ascultătorii, atunci concertul va fi extraordinar.

De ce muzica jazz și nu muzica mai comercială sau clasică? Ce te-a atras la jazz?

Aleka: Jazz-ul pentru mine înseamnă mai mult, nu doar un gen muzical. Jazz înseamnă explorare, cunoaștere de sine. Eu nu am reușit să mă descopăr cântând muzică clasică. Asta nu înseamnă că alții nu o pot face. Cântând jazz sunt ca un copil care continuu se joacă, face greșeli, descoperă, face alegeri, evoluează. Când studiam muzica clasică eram complet oripilată de ideea de improvizație, de a cânta ceva pe moment, care nu a fost repetat, stabilit bine înainte, dar în același timp eram și foarte încordată, aproape chiar frustrată. Dar acum sunt invers, ador să mă urc pe scenă așteptând surprizele, cu urechile ciulite. Cele mai frumoase concerte sunt cele în care muzicienii cântă diferit și elementul surpriză este prezent la fiecare pas. Bineînțeles că trebuie să te simți destul de liber pentru a face asta, să cânți cu oameni deschiși. De cele mai multe ori asta se întâmplă într-un turneu unde muzicienii cântă același repertoriu foarte des și de la seară la seară explorează idei care sună din ce în ce mai bine și sunt încercate chiar pe scenă, fără vreo pregătire. Vreo muzică mai comercială? Urmează… (râde)

Ce muzică asculți tu de obicei?

Aleka: O muzică foarte diversă. Absolut orice, dacă nu de plăcere, măcăr din curiozitate. Dacă în adolescență eram un fan Michael Jackson înrăit, acum nu mă pot opri din ascultat salsa. Dar există un album care nu m-a părăsit vreodată, John Coltrane and Johnny Hartman.

Cine e cântăreața ta preferată de muzică jazz?

Aleka: Îmi plac mult prea mulți ca să aleg un singur nume. Billie Holiday, Chet Baker, dintre cei clasici, Theo Bleckmann, Diane Reeves, Michael Mayo, Esperanza Spalding, Gretchen Parlato, dintre cei contemporani.

Dacă nu ai fi ales o carieră în muzică ce ți-ar fi plăcut să devii?

Aleka: Îmi e foarte greu să aleg. Când eram adolescentă mă gândeam să fiu avocat. Am și un mare respect pentru medicină, probabil aș fi fost medic, dar în același timp probabil că, mai sănătos, aș fi fost un food vlogger, să mă plimb prin lume mâncând. (râde) Asta iubesc cel mai mult: călătoria și descoperirea diferitelor culturi. Faptul că în timpul pandemiei am stat un an în aceeași țară a fost cel mai greu pentru mine.

Dacă ar fi să transmiți un mesaj celor care te urmăresc cu drag, care ar fi acesta?

Aleka: Sper să ne vedem cu toții în curând, sănătoși, la următoarele concerte „pe viu.” Până atunci ne întâlnim la concerte online. Nu este la fel, dar, până la urmă, ne putem bucura de muzică orice ar fi și avem nevoie de artă mai mult ca oricând.

Fotografiile sunt realizate de Elena Cristofanon