„Acum să ne oprim, să ne cunoaștem pe noi înșine și pe cei din jurul nostru.”

– Un interviu cu violoncelistul Adrian Mantu

Adrian Mantu este unul dintre cei mai de succes români stabiliți în Irlanda. Având o carieră strălucită în cvartetul ConTempo, este, în același timp, și un profesor extraordinar. Eu l-am cunoscut și am studiat cu el acum mulți ani, într-o tabără de vară în Cisnădie, România, unde am avut una dintre cele mai frumoase experiențe din educația mea muzicală.

Aleka Potîngă: Pentru cei care încă nu te cunosc, spune-ne câteva cuvinte despre artistul Adrian Mantu!

Adrian Mantu: M-am născut în București, lângă Piața Universității, unde mi-am petrecut toată copilăria, într-o casă naționalizată, confiscată apoi după revoluție. Am câștigat de-a lungul carierei concursuri internaționale de violoncel și 16 premii internaționale alături de colegii mei din cvartetul ConTempo, care a fost cvartet de stat al Republicii Irlandeze și acum este cvartet de rezidență pe coasta de vest a Irlandei, în Galway. Deși sunt considerat violoncelist, mă consider un artist, în primul rând. Sunt instruit ca muzician de muzică clasică, dar, de asemenea, îmi face deosebit de mare plăcere să colaborez cu artiști diverși, din diferite domenii: din lumea filmului, cu actori, cu scriitori, cu dansatori și, bineînțeles, particip în câteva proiecte mixte, cu muzicieni de muzică tradițională, jazz, muzică populară. Îmi place în general să creez, ceea ce cred că fiecare artist își dorește.

Aleka Potîngă: Cum ai început, ce te-a atras către violoncel? Ai fost inspirat de vreun instrumentist anume?

Adrian Mantu: Cât am stat în burta mamei am ascultat sunete de violoncel cam opt ore pe zi, provenite din partea fratelui meu, care este mai mare cu 12 ani decât mine. Bineînțeles că am fost influențat și inspirat de el. Tot timpul mi-am dorit să îl ajung, să fiu ca el, mai ales că fratele meu, la vârsta de 18 ani, a părăsit Romania, a plecat în Republica Democrata Germană, și-a întemeiat o familie acolo și a rămas în Germania. Eu aveam șase ani când el a plecat din țară și au trecut mulți ani până ne-am reîntâlnit. El a fost ca un idol pentru mine. Tot timpul mi-am dorit să fiu ca el și să îl depășesc.

Aleka Potîngă: De ce ai găsit potrivit să te alături numeroșilor artiști români care, prin vreme, au luat calea străinătății?

Adrian Mantu: După cum știi, în muzica clasică folosim un limbaj universal. În repertoriul nostru sunt lucrări scrise de compozitori din fiecare stat european, de compozitori americani, asiatici și africani și normal că pentru a învăța acest stil este esențial să călătorești, să mergi în țările respective, să acumulezi cunoștințe, ceea ce s-a întâmplat și cu noi, cei din cvartetul ConTempo. Am studiat în Anglia, Spania, Franța, Germania, Italia, Canada, am călătorit în Asia, în America, peste tot. În domeniul nostru a fost ceva firesc. E adevărat că eu am încercat să evit plecarea definitivă din Romania pe cât posibil și să stau cât mai mult în țară, de aceea mi-am terminat studiile în România, dar era un lucru inevitabil. Din generația mea, câți am fost, 300 într-un an, cred că numai doi au mai rămas în țară și, bineînțeles, sunt realizați în România.

Aleka Potîngă: Te simți împlinit aici, în Irlanda, sub raport profesional, dar și din punctul de vedere al vieții materiale și sociale?

Adrian Mantu: Da, sigur, altfel nu aș fi rămas aici. Sunt în Irlanda din 2003, de 17 ani. Aici am o casă, am întemeiat o familie, mi s-au născut copiii, mi-a murit tatăl, a fost îngropat tatăl meu aici și multe evenimente importante din viața noastră s-au întâmplat în această țară. Aici mi s-a oferit un doctorat Honoris Causa din partea Universității Naționale Irlandeze pentru munca pe care am depus-o în Irlanda. Aici am fost apreciați, ni s-au oferit foarte multe oportunități fără nicio relație, numai pe nivel profesional și normal că ne simțim ca acasă în Irlanda. E adevărat, ne considerăm români cu domiciliul în străinătate, cum se spune, dar suntem și irlandezi, avem pașaport irlandez. Ne simțim foarte bine aici, ne simțim ca români foarte bine. Sub raport profesional nu poți să compari cu Germania, cu Londra, New York, dar este o deschidere extraordinară aici pentru muzică. Nu pot să zic că muzica de cameră și cvartetul sunt la fel de apreciate precum în Germania sau în Franța, dar muzica este foarte apreciată în Irlanda. Fiecare irlandez cântă la câteva (două, trei, patru) instrumente tradiționale, fiecare are cultura asta a cântatului tradițional și de aceea sunt foarte deschiși. Chiar dacă nu au mai participat la niciun concert de muzică clasică, atunci când cântăm noi sau oricine altcineva, muzica clasică este apreciată extraordinar.

Aleka Potîngă: Cvartetul tău “ConTempo” are deja un sfert de veac de existență. Ai putea să povestești cititorilor noștri câteva lucruri semnificative din această mică istorie?

Adrian Mantu: Câteva momente de vârf ale cvartetului ConTempo au fost când am cântat în fața Papei Ioan Paul al doilea, la Castelul Gandolfo, rezidența sa de vară. A fost un moment extraordinar, unic. Apoi, când am fost invitați la reședința prințului Charles din Londra, după ce am câștigat două premii la concursul care se afla sub tutela fundației lui din Londra; când ni s-au oferit aici doctoratele Honoris Cauza la Universitatea Națională, au fost foarte multe momente extraordinare.

Aleka Potîngă: Cvartetul de coarde necesită probabil cea mai ingenioasă muncă din viața unui solist de muzică de cameră. Cum a fost începutul, primii ani de muncă asiduă? De ce ai ales să faci un cvartet de coarde și nu altceva?

Adrian Mantu: De ce am ales să fac cvartet de coarde? Probabil că am fost masochist, sau am suferit sau i-am făcut pe alții să sufere în altă viată (râsete). Glumesc, dar știi cum se spune, că viața într-un cvartet de coarde este extraordinar de dificilă doar în primii 35 de ani, apoi este mult mai ușor. Cum noi deja avem 25 de ani, mai avem cam vreo zece ani și, după aceea, va fi extraordinar de ușor. Am cântat foarte mult ca solist înainte de cvartet și era o viață de pusnic: să studiezi șase, opt, nouă ore pe zi, să călătorești singur, să mănânci singur, să mergi peste tot singur, un stres colosal. Mi-a plăcut tot timpul să împart și bucuriile și relele cu colegi și aceasta a fost decizia de a cânta muzică de camera, unde există un dialog democratic continuu. A fost ca un microb, totul a pornit de la o casetă video introdusă ilegal în România comunistă, cu cvartetul Amadeus cântând cvartetul numărul trei, numit Razumovsky, opus 59. A fost ceva colosal, extraordinar. Energia pe care o degajau în cântat mi-a rămas în minte și acum, după atâția ani. Am avut șansa să lucrăm cu ei, am avut șansa să ne fie mentori, să ne susțină extraordinar în cariera noastră și de acolo a început totul.

Aleka Potîngă: Știu că ai colaborat și cu artiști de jazz, ultima oară cu Matthew Berrill în ultimul lui proiect. Cum au fost aceste experiențe pentru tine?

Adrian Mantu: Da, în legătură cu aceste proiecte mixte, unele dintre ele au fost cele în care am colaborat cu artiști de jazz. Am mai făcut lucrul ăsta, este extraordinar, apreciez foarte mult muzicienii de jazz. Nu pot să mă consider un jazz man pentru că nu am fost instruit în acest domeniu, încerc și eu foarte mult, îmi place să improvizez, nu știu ce reguli folosesc, până acum s-a potrivit. Este foarte dificil să cânți jazz și mai ales jazz de bună calitate. Atunci când colaborăm cu artiști de jazz eu sunt ca un student, încerc să absorb cât mai mult de la ei, este o provocare extraordinară și am numai de învățat și chiar mă bucur că am reușit să pot improviza liber, mai ales în acest proiect. Este un domeniu în care mă simt puțin inconfortabil, dar fac progrese și, cine știe, poate în viața următoare o să fiu și eu un muzician de jazz. Îmi place diversitatea foarte mult, îmi place să fac cât mai multe lucruri. E adevărat că Da Vinci făcea multe lucruri și nu le termina niciodată, eu sper să termin câteva dintre ele, nu că aș fi un geniu, dar încerc și eu cât pot (râsete).

Aleka Potîngă: Care a fost provocarea cea mai deosebită în cariera ta de până acum?

Adrian Mantu: Provocări au fost foarte multe, provocare a fost și recesiunea din Irlanda, când s-au redus toate bugetele cu 66 la sută, a fost un an crâncen atunci, dar m-am bucurat de el extraordinar, să stau și eu acasă, știi, o viață tumultoasă cum e aceea să călătorești tot anul și să fii pe drumuri, m-am bucurat din plin de acea perioadă și o regretăm, dar uite că a venit înapoi pe timpul pandemiei.

Aleka Potîngă: Ce face Adrian Mantu în timpul liber?

Adrian Mantu: Timp liber nu prea e. Îmi place să fac multe lucruri. Ziua are prea puține ore, 24 nu sunt de ajuns. Ca să nu vorbesc din domenii care au legătură cu muzica și artele, pot să spun că îmi place foarte mult fotbalul.

Aleka Potîngă: Dacă nu ai fi fost muzician, ce altă profesie ai fi avut?

Adrian Mantu: Dacă n-aș fi făcut violoncel aș fi devenit un fotbalist, mai ales că a trebuit să decid când eram adolescent între cariera de fotbalist și cea de violoncelist. Cum cu colegii mei de la fotbal din România nu prea aveam prea multe lucruri în comun, de discutat nici nu se punea problema, mi s-a părut mult mai interesant să continui cariera de muzician, unde am avut parte de cunoștințe și relații extraordinare cu oameni minunați, colosali.

Aleka Potîngă: În încheierea convorbirii noastre nu putem evita tema pandemiei. Cum te-a afectat pandemia ca muzician și ca om? Cum se poate adapta artistul obișnuit să cânte în sala de concert într-o lume virtuală, online?

Adrian Mantu: Anul ăsta era al 25-lea an aniversar al cvartetului ConTempo, aveam concerte cum n-am mai avut toată viața. Știi cum e, când e un an aniversar toată lumea vrea să te cheme să cânți peste tot. Eu nu mă plâng absolut deloc, suntem toți afectați de chestia asta, toți muzicienii, toți artiștii, deci ar fi puțin penibil să mă plâng eu. Încercăm să ne adaptăm, încercăm să ne păstrăm stabili mental, să ne bucurăm de ceea ce ne înconjoară, să descoperim lucrurile de lângă noi, natura, locuri minunate, locuri pe care nu le-am vizitat datorită nebuniei, stresului cotidian de a fugi, de a fi în continuă mișcare. Acum, să ne oprim, să ne cunoaștem pe noi înșine și pe cei din jurul nostru. Cum ne adaptăm noi? Noi oricum avem o viață de pusnic ca artist, petrecem mult timp cu noi, încercăm să descoperim și să facem cât mai multe lucruri, asta e la fel. Normal că lipsește publicul extraordinar de mult, chiar dacă sunt trei oameni, pentru mine e extraordinar, mi-e de ajuns să am un singur om în sală și să pot rezona și reacționa și să dau tot ce am mai bun din mine. Încerc să îmi imaginez camera video ca pe un public și să colaborez cu camera în același fel în care colaborez cu publicul. Nu am feedback, nu mă deranjează că nu sunt aplauze la sfârșit, încerc să cânt cât de bine pot. Comentariile curg gârlă online. Bine, mai puțin banii (râsete). Normal că deocamdată nimeni nu e plătit extraordinar pe chestia asta, dar sper să se schimbe pe viitor și noi, ca specie, să supraviețuim cum am supraviețuit de-a lungul istoriei noastre ca Homo Sapiens atâtor tragedii. Să gândim pozitiv, spre un viitor, nu știm, mai bun, mai rău, mai prost, dar un viitor la care sigur ne vom adapta, pentru că adaptabilitatea este principala noastră calitate.