“Actul artistic în prezența unui public este ceva ce nu poate avea înlocuitor”

Fotografie realizată de Benjamin Ealovega

Seria „Pianistul român în Europa” – un interviu cu Mihai Ritivoiu

Mihai Ritivoiu este un pianist înzestrat cu un talent de excepție și o maturitate artistică timpurie, de care eu îmi amintesc cu mult drag încă din anii de Conservator în București. Laureat al concursului George Enescu, Mihai are o carieră internațională de succes, concertând ca solist cu Filarmonica George Enescu din București, Lausanne Chamber Orchestra, English Chamber Orchestra și MDR Leipzig Radio Orchestra. Albumul său de debut, „Transcendence”, a obținut numeroase aprecieri în presa internațională.

Aleka Potîngă: Ce îți amintești din începuturile tale ca pianist? De ce ai ales muzica?

Mihai Ritivoiu: Îmi amintesc că se asculta multă muzică clasică la noi acasă, astfel am crescut ascultând și îndrăgind lucrări pentru pian și orchestră sau simfonii, în special de Beethoven. La 6 ani am avut prima lecție de pian; după vreun an și un pic am cântat pentru prima oară în public, la Sala Dalles din București. Am avut emoții mari în culise, însă, îndată ce m-am așezat la pian, m-am simțit în siguranță. La 8 ani am fost la primul meu concurs, Concursul Bach de la Cluj, unde am luat premiul al II-lea. După ce am terminat de cântat, cineva de la o televiziune a încercat să mă facă să spun câteva cuvinte în fața unei camere video, ceea ce m-a blocat total. Profesoara mea a fost foarte dezamăgită de această reacție. Este interesant faptul că în acel juriu a fost și pianistul Viniciu Moroianu care, ulterior, m-a menționat într-un interviu ca fiind unul din momentele memorabile din concurs. Mulți ani mai târziu, am devenit studentul său la UNMB.

Aleka Potîngă: Ca mulți dintre muzicieni, știu că ai avut și tu un impas și te-ai gândit la un moment dat să renunți la muzică și să faci altceva. Nu te-ai lăsat de pian (și bine ai făcut!), dar, dacă nu erai muzician, ce altă carieră crezi că ai fi avut?

Mihai Ritivoiu: Bună întrebare; e greu de zis! Așa, la modul pur fantezist, cred că mi-ar fi plăcut să fiu regizor de film sau poate artist plastic, ca tatăl meu. Sigur, unul dintre lucrurile care m-au făcut să mă întorc la muzică și la pian, după acel impas, a fost realizarea că orice altă formă de expresie artistică aș alege, mi-ar lua o perioadă foarte îndelungată de timp să ajung cât de cât la aceeași ușurință de exprimare la care ajunsesem în atâția ani de studiu la pian. Mi-am spus că voi fi mai împlinit continuând să mă exprim artistic în acest fel și m-am apucat și de compoziție pentru a satisface o anumită nevoie de creativitate.

Aleka Potîngă: Care au fost cei mai memorabili mentori ai tăi?

Mihai Ritivoiu: Prima mea profesoară, Alma Peter-Apostoleanu, și-a pus o amprentă foarte importantă asupra evoluției mele. Era o personalitate puternică și absolut devotată muzicii. Uneori recurgea la metode extreme, sunând de exemplu acasă ca să vadă dacă studiez sau am ieșit prin cartier să mă văd cu prietenii. Am rămas de la dumneaei cu niște principii pianistice și muzicale care mă vor ghida toată viața și, în plus, mi-a stimulat curiozitatea intelectuală spre literatură și alte arte, prin analogiile și conexiunile pe care le făcea.

Mai târziu am lucrat la conservator cu Viniciu Moroianu – o persoană fascinantă de la care am avut multe de învățat și care m-a susținut și încurajat întotdeauna. Sigur că lista ar putea continua: Joan Havill, profesoara mea de la Guildhall School, discipolă a Nadiei Boulanger și un personaj aparte, Dominique Merlet – un artist extrem de distins și de generos. Poate una dintre întâlnirile care m-a marcat cel mai mult a fost cea cu Valentin Gheorghiu…

Aleka Potîngă: Valentin Gheorghiu ți-a fost îndrumător foarte mulți ani. Talentul tău a meritat asta în mod sigur, dar te consideri norocos să ai așa o șansă? Cum este colaboarerea ta cu el?

Mihai Ritivoiu: A fost o mare șansă, într-adevăr! Am fost extrem de impresionat de faptul că a acceptat la început să mă asculte de câteva ori, iar, ulterior, a devenit un mentor. Am avut astfel acces la experiența și inspirația unui mare artist al secolului trecut, secol pe care îl privim de multe ori ca pe o perioadă de aur a artei pianistice. Am învățat extrem de mult despre spontaneitate și creativitate, în limitele unui respect absolut pentru textul lucrării. Desigur, aici contribuie și dubla sa calitate de pianist și compozitor. În ultimii doi ani am avut bucuria sa îi cânt două lucrări – Concertul pentru pian și Sonata pentru violoncel și pian.

Aleka Potîngă: În conservator, muzica de cameră a fost o pasiune de-a noastră și mă consider foarte norocoasă că am cântat cu tine câțiva ani. Chiar cred că fără numeroasele ore de muzică de cameră, fără Verona Maier, astăzi eram un alt muzician. Ascult cvintetul de Schumann de pe canalul tău de YouTube și sunt ferm convinsă că acolo te regăsești. Mă înșel, oare?

Mihai Ritivoiu: M-am simțit întotdeauna foarte aproape de Schumann; felul în care “povestesc” frazele lui, energia aproape maniacală a lui Florestan, visarea contemplativă a lui Eusebius… iar în muzica de cameră m-am simțit întotdeauna acasă. Cursurile cu doamna Verona Maier, în special trio-ul “nostru” de Brahms, precum și “Păstrăvul” de Schubert pe care l-am cântat la licență, rămân printre cele mai frumoase amintiri muzicale. Desigur, îmi place foarte mult să cânt solo sau cu orchestra, dar, într-un fel, nimic nu se compară cu energia și comunicarea ce apar într-un grup de muzică de cameră.

Aleka Potîngă: Aveai deja un început strălucit de carieră când ai plecat să studiezi în Londra. Ce te-a determinat sa pleci din București? De ce Londra?

Mihai Ritivoiu: Cu Londra a fost un fel de dragoste la prima vedere. Când am plecat din țară aveam deja 22 sau 23 de ani și mă simțeam destul de bine “instalat” la București. Acest lucru, pe de-o parte, m-a făcut să vreau să plec o perioadă, am luat-o ca pe o provocare, însă, pe de altă parte, mă găseam destul de ezitant în a-mi schimba mediul înconjurător. De exemplu, în anul 3 de facultate, am fost plecat cu Erasmus la Hanovra și nu pot spune că mi-a priit în mod deosebit. Sigur, nici nu vorbeam limba atât de bine, am fost și iarna și nici nu am stat suficient cât să creez prea multe legături importante. La Hanovra fiind, am călătorit la Londra pentru examene de admitere la Guildhall School și Royal College. De îndată ce am pășit în Londra, am simțit că m-am trezit la viață. Frumusețea acestui oraș, energia, ușurința de a comunica, atmosfera din conservatoare m-au făcut să-mi spun în sinea mea, “Aici trebuie să ajung!”. Sigur că, între timp, am văzut și reversul, cantitatea enormă de energie pe care trebuie să o investești ca să te menții pe linia de plutire în acest ocean de oraș.

Aleka Potîngă: Cum e scena de muzică clasică în Londra? Cum te-ai adaptat acolo?

Mihai Ritivoiu: Ca spectator, scena este fantastică și te simți absolut răsfățat. Ca muzician, nu este întotdeauna ușor, însă există, din fericire, oameni extrem de pasionați și de inimoși, care țin vie o rețea întreagă de societăți și serii de concerte, astfel încât, odată intrat în acest circuit, poți menține o activitate cât de cât constantă. Chiar și în această perioadă nefastă, m-am bucurat să pot cânta câteva concerte: două dintre ele într-o biserică din apropierea Londrei, St Mary Perivale, unde, un medic pensionat, pianist amator strălucit, ține o serie de concerte care continuă chiar și în carantină, fără public, transmise online. În perioade mai puțin pandemice, am avut bucuria să cânt în săli precum Barbican sau Cadogan Hall, unde am una dintre cele mai frumoase amintiri din activitatea mea artistică de până acum: cântând Concertul al doilea de Shostakovich cu Orchestra Engleză de Camera și Michael Collins.

Aleka Potîngă: Ce repertoriu îți place să abordezi și cum îl alegi? Ai vreun compozitor pe care simți că îl deslușești complet? Dar vreunul pe care nu îl vei aborda vreodată?

Mihai Ritivoiu: Încerc să mă mențin deschis în alegerea repertoriului, pentru că îmi place eliberarea care vine din încercarea de a te transforma după caracterul și stilul fiecărei piese. Sunt însă anumiți compozitori la care pare că mă întorc mai mult. Așa cum am menționat deja, pentru Schumann simt o afinitate deosebită. Și pentru Ravel, într-un mod foarte diferit. Beethoven este, de asemenea, o prezență constantă în ceea ce lucrez, însă simt că nu am reușit încă să mă apropii la fel de bine de muzica sa. Un compozitor pe care nu îl voi aborda niciodată? Nu știu… poate Conlon Nancarrow!

Aleka Potîngă: Ce gânduri ai avut în timpul pandemiei? Muzicienii sunt într-o situație fără precedent. Cum putem continua? Te-ai împrietenit cu recitalurile online? (râde)

Mihai Ritivoiu: Gânduri… de tot felul. Unele mai optimiste, altele mai sumbre. Mă tot surprind fiind nostalgic după trecut, fie el și cel de acum un an. Poate că nu reușesc să gândesc altfel, dar, pentru mine, actul artistic în prezența unui public, mai mic sau mai mare, este ceva ce nu poate avea înlocuitor. Cu concertele online nu am o relație foarte confortabilă, dar cel puțin, dacă sunt organizate undeva într-o sală și există o persoană sau două care se ocupă de transmisie, pentru mine acela deja este un public și mă simt ceva mai bine. Însă, dacă stai să te gândești, e ca și cum ai avea toate “dezavantajele” unui concert live pentru ceva care seamănă mai degrabă cu o înregistrare de studio.

Aleka Potîngă: Ai început un podcast anul trecut, „Quarantine Notes”, l-am ascultat cu mare plăcere. Spune-ne te rog, de ce ai început acest proiect și care este scopul lui?

Mihai Ritivoiu: Am început acest podcast într-o perioada în care am simțit, ca mulți alți muzicieni, că mi-a fost tras preșul de sub picioare. Am simțit atunci o nevoie de a explora și a împărtăși cu lumea ceea ce facem noi, crâmpeie din munca noastră și viața noastră, dincolo de sunetele pe care le producem.

Aleka Potinga: Ce artiști plănuiești să mai inviți în „Quarantine Notes” și ce subiecte vei mai dezbate? Eu aș fi foarte interesată să ascult o dezbatere despre statutul femeii în muzica clasică.

Mihai Ritivoiu: Am avut un hiatus mai lung cu „Quarantine Notes”, însă mă gândesc să încep un sezon nou, mai ales că, după cum vedem, carantina este în continuare de mare actualitate. Am avut până acum invitați doi violonceliști, trei pianiști și un acordeonist. Mi-aș dori să îmi lărgesc puțin paleta de invitați, să am și actori, muzicieni de jazz sau din alte sfere și mai depărtate de zona mea de confort. Statutul femeii în muzica clasică este elefantul din cameră dacă ne uităm la trecut și chiar în prezent (în cazul dirijorilor, de exemplu). Totuși, îmi pare că lucrurile s-au schimbat și se schimbă în continuare în bine, odată cu societatea. Ar fi însă o temă interesantă, poate ar trebui sa o dezbatem împreună!

https://mihairitivoiu.net/quarantinenotes

Aleka Potîngă: Te-ai întoarce în România? Ce îți place acasă și nu ai găsit în Marea Britanie?

Mihai Ritivoiu: Nu știu de ce, dar am mereu impresia că ziua are mai multe ore când merg acasă, în România. Poate pentru că, de obicei, sunt în vacanță! (râde) Îmi place și natura de acasă, pe care o simt într-un fel aparte. Cumva, cred că am ajuns însă, să mă simt cel mai acasă călătorind între cele două țări care îmi oferă lucruri complementare.

Aleka Potîngă: Spune-ne te rog un gând pentru anul ăsta nou; în afară de a ne întoarce toți pe scenă, ce altceva îți mai dorești?

Mihai Ritivoiu: Aș putea spune că două lucruri mi-au lipsit și îmi lipsesc mai mult decât orice altceva în perioada asta: cântatul pe scenă (cu public) și întâlnirile cu alți oameni – prieteni, muzicieni etc. Cu toate acestea, de câte ori am vorbit cu cineva în perioada aceasta, fie că am avut cumva ocazia să ne vedem, sau am vorbit la telefon sau pe Zoom, am simțit o comunicare la un alt nivel, parcă mai umană, mai tihnită și plină de bucuria întâlnirii. Mi-aș dori să păstrăm acest lucru și atunci când vom putea din nou să călătorim și să ne întâlnim după pofta inimii. Și desigur… săli pline!

Fotografie realizată de Alexandru Dolea