„Succesul este doar o mică fărâmă din ceea ce contează cu adevărat.”

Seria “Pianistul român în Europa” – un interviu cu Aurelia Vișovan

Cu numeroase concursuri câștigate, o carieră internațională reușită și un repertoriu vast, Aurelia Vișovan cucerește publicul cântând atât la piane moderne cât și piane istorice, căutând interpretările cele mai autentice. Pe Aurelia o admir de foarte mult timp, din studenție: un pianist cu un devotament aparte, un tușeu de excepție și multă onestitate în interpretare. Pentru mine, Aurelia Vișovan este unul dintre cei mai buni pianiști români contemporani.

Aleka Potîngă: Aurelia, tu nu ești doar un muzician de excepție, ci și un om de mare valoare, cu calități umane frumoase, care se mențin de-a lungul anilor. Cum ai reușit să rămâi cu picioarele pe pământ? Ce anume, în educația primită, te-a format așa ca om?

Aurelia Vișovan: În primul rând, îți mulțumesc pentru complimente! Probabil, ca muzician, știi și tu răspunsul la întrebarea asta: în spatele oricărui rezultat se ascund multe ore de muncă, nimic nu se construiește peste noapte – cel puțin nu în cazul meu. Studiul la instrument e o lecție zilnică de umilință, mereu mă lovesc de propriile-mi limite, atât fizice cât și mentale. În procesul acesta de a încerca mereu să te depășești, capeți și o oarecare înțelepciune. În ceea ce privește educația, am avut noroc de părinți și profesori care m-au învățat că succesul e doar o mică fărâmă din ceea ce contează cu adevărat și mi-au oferit o formare cât mai completă și multilaterală ca om.

Aleka Potîngă: Ai câștigat numeroase concursuri. Cum te-au ajutat în carieră? Care este pregătirea mentală pentru un concurs, cu ce diferă de cea pentru un concert?

Aurelia Vișovan: Am câștigat multe, însă am pierdut și mai multe! Mi se pare important să menționez acest aspect, fiindcă trăim într-o lume în care, mai ales prin intermediul rețelelor sociale, fiecare își scoate în evidență succesul, lăsând impresia că viața lor este un șir neîntrerupt de reușite. Îndeosebi pentru tinerii muzicieni care sunt încă la început de carieră, acest lucru poate fi extrem de demoralizant, mulți ajungând să renunțe cu totul dacă nu li se împlinesc dorințele din prima încercare. Concursurile sunt adesea extrem de subiective, dacă nu chiar corupte de-a dreptul, iar eu am avut norocul să îmi dau seama de asta de la bun început și să le privesc cu o anumită detașare. Dacă rezultatul era negativ, mă pregăteam deja de următorul. Legat de pregătire, la concursurile mari e nevoie de un tip special de pregătire, pur și simplu datorită cantității enorme de repertoriu cerut. Însă cred că am încercat mereu să-mi imaginez că fiecare etapă de concurs e un concert; e o bună modalitate de a păstra o anumită spontaneitate în cântat!

Aleka Potîngă: Predai în Nuremberg și Viena și faci un doctorat în Cluj. Cum reușești să trăiești în trei orașe? (râde)

Aurelia Vișovan: Pe perioada pandemiei, am trăit doar într-unul… Orele de la Viena le-am ținut online, iar la Cluj nu am ajuns, din păcate, de mai bine de un an. Înainte de toate astea însă, trebuie să recunosc că eram de-a dreptul epuizată, mai ales că acestora li se adăugau și concerte în diverse țări și orașe. Într-un fel, duc o viață mult mai sănătoasă în mijlocul pandemiei! (râde)

Aleka Potîngă: Cum te influențează cariera pedagogică? Ce înveți prin studenții tăi?

Aurelia Vișovan: Două lucruri importante: în primul rând, învăț cum să devin un bun psiholog, lucru care se dovedește cu atât mai dificil cu cât am studenți de națiuni și culturi diferite, uneori există și o barieră lingvistică… Fiecare are o altă educație și un alt mod de a privi lumea, iar eu trebuie să găsesc o cale de a comunica cu ei și de a scoate din ei ce e mai bun. În al doilea rând, cred că am devenit un interpret mai bun de când predau unor studenți de nivel foarte înalt; am învățat să accept mai ușor diferitele moduri de a vedea muzica, prin prisma personalității fiecăruia, pe de o parte, pe de alta, am început să mă ascult pe mine cu aceeași ureche critică cu care îmi ascult studenții. Crede-mă, ajută! (râde)

Aleka Potîngă: Ai o pasiune pentru piane istorice. De când ai avut această pasiune și cum ți-a schimbat viziunea artistică?

Aurelia Vișovan: Am cântat pentru prima oară la un fortepiano în Salzburg, la un curs de vară, în 2008. Deși am fost deja de atunci fascinată de posibilitățile pe care acesta mi le oferea pentru a mă apropia de universul sonor al epocilor trecute, au urmat mai mulți ani în care nu am mai avut ocazia să pun mâna pe un asemenea instrument, deoarece eram studentă la Cluj unde, la vremea aceea, nu exista niciun pian istoric. Astăzi, din fericire, Academia de Muzică din Cluj găzduiește un pian vienez din 1825, restaurat, singurul pian istoric din țară până la ora actuală. În decursul studiilor mele de pian și clavecin la Viena am avut ocazia să cânt la mai multe instrumente istorice deosebite, atât la universitate, cât și în superbele colecții ale muzeelor din acest oraș. Diversitatea enormă a acestora m-a uluit și fascinat în același timp: ele nu doar sună complet diferit unul față de celălalt, ci au chiar și un număr diferit de clape, de pedale, numeroase efecte sonore… Ajungând să le cunosc, am învățat enorm despre viziunea artistică, caracteristică perioadelor respective și am învățat să mă cufund în lumea sonoră a compozitorilor îndrăgiți.

Aleka Potîngă: Povestește-ne despre specializarea ta în interpretarea istoric-informată. Cât de importantă este pentru tine o reprezentare cât mai apropiată de viziunea din timpul compozitorului? Trebuie criticat muzicianul care are viziuni comtemporane în interpretarea compozitorilor din trecut?

Aurelia Vișovan: Din principiu nu cred că trebuie criticat niciun interpret pentru alegerile sale. Arta e artă fiindcă permite individualitate și creativitate, altfel nu ar fi decât un proces de restaurare istorică. Până și studenții mei au toată libertatea de a-și alege interpretarea, cu condiția să se informeze mai întâi riguros despre toate laturile muzicii pe care o cântă, mai apoi, pot alege ce doresc, în cunoștință de cauză! Acestea fiind spuse, deja actul de a deschide o partitură cu intenția de a o interpreta, reprezintă o dorință de a urma dorințele compozitorului deoarece, notele scrise în ea, sunt indicațiile sale cele mai importante. Mai apoi, putem continua să cercetăm, să aflăm cum sunau instrumentele lor, care erau practicile interpretative ale epocii, iar fiecare dintre noi poate decide cât de departe merge cu cercetarea. Mie, personal, mi se pare fascinant și sunt împinsă de curiozitatea de a evada oarecum din momentul prezent și de a călători în timp – mai mult despre asta este vorba.

Aleka Potîngă: Albumul tău de debut, ‘Roots’, e înregistrat pe trei piane diferte. Care au fost aceste piane și cum i-ai regăsit pe Mozart, Beethoven și Liszt în ele?

Aurelia Vișovan: Am încercat să găsesc pentru fiecare compozitor un pian istoric sau o copie a unui pian istoric care să corespundă perioadei vieții acestuia. După părerea mea, fiecare dintre ele conferă o culoare cu totul specială piesei interpretate. O experiență deosebită am avut-o la Liszt, unde am avut onoarea să înregistrez pe un pian pe care Liszt însuși a cântat, în anii 1870, chiar în salonul original unde aveau loc concertele, la Bayreuth! A fost un moment magic.

Aleka Potîngă: Dacă ar fi să alegi un singur compozitor, cine ar fi și de ce?

Aurelia Vișovan: Cea mai grea întrebare! Azi îți voi da un răspuns, mâine un altul, în funcție de ce studiez la momentul de față… Momentan sunt îndrăgostită de Schubert, care sună minunat pe pianele din vremea sa. Am norocul să găzduiesc un asemenea instrument la mine acasă momentan, pentru o vreme. Dacă ar fi însă să aleg un compozitor pe care aș dori să-l întâlnesc, acesta ar fi probabil Liszt. Sunt fascinată de personalitatea sa atât de complexă, virtuoz al pianului, profesor, mecena, Don Juan și apoi călugăr. În plus, în toate descrierile contemporanilor apare ca un suflet nobil și generos, oferind sprijin oricui i-l cerea.

Aleka Potîngă: Cum e să fii femeie în lumea muzicii clasice?

Aurelia Vișovan: Este adevărat că și în lumea muzicii clasice, ca și în toate domeniile, persistă încă o mare inegalitate între sexe; e suficient să fi urmărit Concertul de Anul Nou de la Viena și să fi numărat femeile din orchestră (cu toate că acum e totuși mai bine, acum 10-20 de ani nu exista nici măcar una). Profesia de pianist concertist însă, a fost una la care deja de la 1800 femeile aveau acces: artiste precum Clara Schumann sau Pauline Viardot (o studentă de-ale lui Chopin) se bucurau deja de renume internațional. Sunt, așadar, printre norocoasele care nu s-a simțit niciodată discriminată în acest sens, chiar dacă lumea muzicii clasice e încă predominant una masculină.

Aleka Potîngă: Faci doctoratul în Cluj-Napoca. De ce ai ales România? Bănuiesc că ai fi putut termina studiile oriunde.

Aurelia Vișovan: E suficient de greu să scrii un doctorat chiar și în limba maternă, nu mai aveam nevoie și de alte piedici! (râde)

Aleka Potîngă: Când vei fi la fel de faimoasă ca Martha Argerich, te vei întoarce acasă? (râde) Ai vreo melancolie legată de România?

Aurelia Vișovan: Ei, dacă e să aștept până atunci, e mult de așteptat! Da, mereu îmi e dor de România, nu doar de cei dragi, ci de locuri, obiceiuri… Nu exclud să mă întorc, însă nu îmi fac deocamdată niciun fel de planuri în direcția asta. Am văzut cu toții în acest an care a trecut că viața decide în pofida tuturor planurilor noastre. Vom vedea ce va fi! În orice caz, încerc să păstrez o legătură cât mai strânsă cu țara; pe plan muzical, înainte de pandemie, fondasem un trio cu doi minunați colegi de la Cluj: Vlad Răceu și Octavian Lup, cu care am concertat adeseori pe diverse scene românești. Sperăm să ne reluăm activitatea de îndată ce lucrurile revin la normal. În plan pedagogic, am ținut de câteva ori cursuri de măiestrie cu elevii Colegiului de Muzică din Cluj, activitate care mi-a făcut nespusă plăcere și mi-a dat speranță în viitorul muzical românesc. Doresc să continui și aceasta de îndată ce va fi posibil.

Aleka Potîngă: Cum ar fi să te trezești mâine, ca din vis, în Sighetu Marmației, fără pian, ca în „Vrăjitorul din Oz”? Cine ar fi Aurelia atunci?

Aurelia Vișovan: Cel mai probabil aș fi trapezistă la circ! (râde) E singurul vis pe care îmi amintesc să-l fi avut de copil, înaintea vârstei de cinci ani, când am început pianul. De atunci încoace, deși am avut și am interese de toate felurile și în toate domeniile, mereu mi-a fost clar că vreau să devin pianistă.