"Îmi place să-mi setez singură limitele, să-mi setez arealul și, în limitele acelea, să explorez."

– Un interviu cu Luiza Zan.

Luiza Zan este unul dintre cei mai apreciați muzicieni de jazz din România. Vocalist, compozitor, textier, laureată a festivalurilor “Cerbul de Aur” și “Montreaux”, Luiza are o valoare pedagogică incontestabilă. A scris muzică de film, muzică pentru teatru, pentru “Năpasta” și “Trei Rupturi”, regizate de Radu Afrim, și a lansat numeroase albume: „Colinde și Povești de Crăciun” (cu Sorin Romanescu), „Live!” (cu Big Band-ul Radio), „Like Water” (cu Pedro Negrescu), „Night and Day” (cu Big Band-ul Radio), „Romanian Impressions” (cu Nicholas Simion Trio) și „Heritage”.

Aleka Potîngă: Pentru mine tu ești JAZZ, pentru că îți asumi tot timpul un risc în arta ta. Eu simt că nu te oprește vreun gând sau vreo teamă în călătoria ta muzicală și asta, pentru mine, este jazz-ul cu adevărat. Vocea ta este explorată pe deplin în fiecare concert. Cei mai mari muzicieni de jazz sunt cei care au riscat, au căutat „momentul” pe scenă, autenticitatea fiecărui concert; asta fiind jazz-ul, nu doar în muzică, ci jazz-ul ca o stare de spirit, pentru unii, chiar un mod de viață. Pentru tine, ce este jazz-ul? Este viața ta o continuă improvizație?

Luiza Zan: E o pendulare într-un fel, da! Pe de altă parte, îmi place foarte mult să plănuiesc lucrurile. Dacă teoria improvizației înseamnă să explorezi liber într-un anumit areal dat, atunci da, îmi place să-mi setez singură limitele, să-mi setez arealul și, în limitele acelea, să explorez. Nu-mi risc niciodată sănătatea vocii când explorez jazz, împing limitele foarte departe, dar sunt mereu conștientă de punctul terminus. Îmi place să zbor, dar este un zbor planificat, gândit fizic, anatomic, din punct de vedere științific. Dar, în același timp, niciodată nu mi-a plăcut să merg la sigur, ci mai degrabă la nesigur, dar cântărindu-mi pașii pe care îi fac. Și în viața mea fac la fel, îmi place să risc totul pentru ceva extrem de important.

Aleka Potîngă: România are un public care apreciază jazz-ul, un public deschis. Eu cred că asta te-a ținut legată de țară. Însă pandemia a arătat multe fețe ale țării noastre, unele ascunse și altele de care știam, dar care au ieșit la iveală abia acum… Tu lucrezi necontenit pentru muzica ta și pentru societatea românească. Mai ai putere?

Luiza Zan: Eu am ținut cu dinții de țara asta, îmi place foarte mult să trăiesc aici. Nu am rămas din dorința de a face o carieră aici și, cred că, dacă aș fi plecat, aș fi avut o carieră mai bună. Publicul nostru este generos într-o anumită măsură, dar organizatorii nu. Nu pot să spun că organizatorii de concerte m-au favorizat în vreun fel. Am câțiva oameni dragi care mă susțin, mă ajută, mă încurajează, câteva posturi de radio care mă plac, dar marea masă a publicului este complet orientată către alt gen de muzică decât cel pentru care eu sunt născută. Dacă aș fi vrut să fac o carieră adevărată în jazz, sigur nu în Romania ar fi trebuit să rămân. Eu am rămas pentru că țara asta îmi place. Îmi asum pașii pe care îi fac și care sunt foarte greoi; e ca și cum aș merge prin nămol sau mlaștină și mă chinui să răzbat, să continui drumul meu muzical, pentru că nu există susținere deloc, sau foarte, foarte mică.

Publicul este foarte neprietenos în pandemie, am experimentat la prima mână problema cu publicul nostru. În momentul în care am cerut ajutor statului român, pentru a putea supraviețui pandemiei ca artiști independenți, publicul a fost cel care s-a opus. N-am avut nicio secundă sentimentul că publicul care vine la mine la concert consideră, despre artiștii independenți, că ar fi niște cerșetori. Din acest moment nu ne mai putem poziționa la fel față de public. Din momentul pandemiei, noi nu mai putem cânta aceluiași public, s-a schimbat. Poate noi toți ne-am transformat: ne-au ieșit la suprafață toate ifosele, toate dramele, am trecut toți peste foarte multe frustrări. Dar să știi că în fața ta se află niște oameni care te desconsideră, în general, este foarte greu de acceptat.

Aleka Potîngă: Ești o femeie puternică, într-un concert ai spus că ești o feministă până în vârful unghiilor. Ca femeie, care au fost cele mai importante momente care ți-au conturat personalitatea?

Luiza Zan: Primul răspuns care îmi vine în minte este experiența de a fi mamă. Asta implică foarte multe aspecte ale feminității: de la transformarea corpului și acceptarea diverselor etape ale transformării, până la raportul dintre tine și tine, față de o ființă care nu te vede ca pe o femeie, ci ca pe o resursă de hrană și confort fizic. Asta m-a clădit cel mai mult ca femeie. În permanență mă raportez la ce am învățat de la mama mea: ea a fost o femeie în adevăratul sens al cuvântului, foarte mândră de feminitatea ei. Nicio secundă nu renunț la lucrurile care mă fac să mă simt bine în pielea mea de femeie. Eu mă ocup singură de mine, e parte din ritualul meu de a mă redefini ca femeie, de a mă revalida. Pe primul loc în acest moment, pentru că am descoperit cât e de greu fără, este shopping-ul. (râde) În momentele în care simt că s-a umplut paharul, m-am urcat în mașină și am fugit la magazinul meu preferat. Mă întorc acasă cu una, două sau trei, patru (șase!) sacoșe de comori și pot spune: da, acum știu cine sunt! (râde)

Aleka Potîngă: Tu ești inspirată de muzica de pretutindeni – jazz, bossa nova, flamenco, neo soul, clasică, pop, r’n’b, funk… Ce înseamnă muzică proastă pentru tine? Exista vreo muzică pe care nu o suporți deloc?

Luiza Zan: Trebuie să recunosc că nu există muzică proastă, doar melodii cântate prost. De câte ori am spus că nu îmi place ceva, cineva mi-a arătat o interpretare reușită. Dar, dacă este ceva ce mă scoate definitiv din sărite, este reggaeton-ul. Dar faptul că mie nu îmi place, nu înseamnă că nu pot accepta faptul că multora le place. În fața mea nu este nimeni descalificat de faptul că apreciază ceva ce eu nu apreciez. Nu e valabil doar în muzică, ci în absolut orice domeniu. Putem sta la o masă, să discutăm, oameni cu gusturi foarte diferite și să ne înțelegem. Atâta timp cât evităm subiectele care ne deranjează. (râde)

Aleka Potîngă: Știu că ascultându-l pe Nat King Cole ai devenit captivată de jazz. Ce alți vocaliști ți-au fost exemplu?

Luiza Zan: E interesant că tocmai astăzi am făcut o listă cu artiștii pe care i-am văzut live. Și de ce spun asta, pentru că, dincolo de ce îmi place să ascult, dintre muzicienii care probabil nu mai sunt, cum e Billie Holiday, care pentru mine este pe primul loc, am învățat enorm de la artiști pe care i-am văzut live la concerte: Joao Gilberto, Tony Bennet, Slash, Sting, Lenny Kravitz. Sunt lucruri care mi-au plăcut la fiecare și nu neapărat din punct de vedere muzical. Când te inspiră un artist, nu te inspiră doar vocea, te inspiră aranjamentele, prezența lui scenică, modul în care interacționează cu publicul sau cu muzicienii de pe scenă, sau ce spune între piese. Mi-aș fi dorit să o văd pe Aretha Franklin, sunt convinsă că aș fi învățat foarte multe de la ea. I-am luat un interviu lui Kurt Elling, interviu ce a apărut în revista „Sunete” și am învățat foarte multe vorbind cu el. Interacțiunea cu unii dintre oamenii pe care eu îi urmăream, căutând inspirație, a contat enorm. Mi s-a întregit o fantasmă, s-a înfiripat. (râde)

Aleka Potîngă: Trecând peste cunoștințele tale academice, ce crezi că te face un profesor bun?

Luiza Zan: Pasiunea de a empatiza cu oamenii. Îmi place să zgândăresc în adâncul sufletului lor, acolo unde nu vor să intre. Secretul este să descoperi acel lucru care te face, probabil, să ai un blocaj. Blocajul emoțional este acel “nod în gât”. Asta nu poți să o faci ca profesor de canto lucrând doar pe tehnică, respirație și repertoriu. Trebuie să stai puțin de vorbă cu pacientul. Nu știu dacă sunt un profesor bun sau nu, dar sunt un foarte bun prieten, știu să stau și să ascult oamenii atunci când au “noduri în gât”. Am uneltele necesare să tai nodurile, unul câte unul.

Aleka Potîngă: Ai avut un mare curaj să te muți la sat, lângă Sfântul Gheorghe. A fost ca o eliberare? Îți e dor de București?

Luiza Zan: Nu a fost ca o eliberare, dimpotrivă. Eu în București m-am simțit foarte liberă și cred că am plecat în momentul în care cariera mea înflorea. Dar, din punct de vedere personal, era momentul potrivit să plec: să întemeiez o familie, să cresc copiii la vârsta potrivită pentru mine, ca mamă. Eliberarea a venit doar în momentul în care mi-am dat seama că fetele mele sunt foarte fericite. Mă chinuiam în București cu căruciorul printre mașini. (râde)

Ca ființă umană, aveam nevoie să plec din București, ca artist nu. S-a dat o bătălie de vreo doi ani, în care m-am luptat eu cu mine însămi să accept că asta e noua situație socială și eu nu mai locuiesc în orașul frumos și aglomerat. Dar de când m-am mutat și din orășelul de provincie, Sfântul Gheorghe, într-un sătuc izolat, mă simt mult mai bine ca om. Simt că îmi găsesc aripile. Am și spus undeva: dacă veșnicia s-a născut la sat, atunci „niciodată” s-a născut la oraș. Mereu aveam senzația că amân câte ceva: nu acum, nu acum, nu acum și nu se mai întâmpla niciodată. Dar aici mă trezesc dimineața și fac un milion de lucruri în fiecare zi. Veșnicia este imaginea pe care o văd când mă uit pe geam: o întindere de pământ, care se termină cu lanțul muntos de curbură al Carpaților. Și asta mă inspiră.

Aleka Potîngă: Ai avut concerte în timpul pandemiei, unele cu public și altele online. Cum le-ai trăit?

Luiza Zan: Concertele cu public, în aer liber, au fost extraordinare. Am coordonat și un spectacol de muzical, care a însemnat repetiții în spațiu închis, cu mască. Deși acest proiect m-a salvat emoțional într-o anumită măsură, nu am scăpat complet nerănită în timpul pandemiei. Concertele din perioada restricțiilor, cu public puțin, în spațiu închis, pentru mine au fost foarte greu de dus. Am și anulat un concert pentru că am avut o experiență neplăcută pe scenă – un atac de panică. A fost o situație atât de tensionată emoțional, încât pe scenă, în momentul în care am văzut tot publicul în fața mea cu mască, am clacat. Mi-am dat seama că ceea ce facem este periculos.

E foarte nedrept, neștiind datele reale ale problemei, ale impactului pe care îl are acest virus într-un spațiu închis, cu oameni netestați, să faci un concert cu public, chiar și cu mască. Eu m-am infectat purtând mască. Mi se pare nedrept și imoral și față de artiștii independenți, care se chinuie să supraviețuiască, să fie expuși la acest virus, mai ales că noi nu suntem asigurați medical.

Aleka Potîngă: Cu ultimele evenimente și situația artiștilor din 2020, cred că ne dăm toți seama că artiștii trebuie să clădească un front comun, să fie reprezentați legal și să își ceară drepturile. Până la urmă, ce ar fi societatea fără artă și ce ar fi România fără muzicienii ei? Ce e de făcut?

Luiza Zan: Există o asociație din care și eu fac parte și urmează să fim puțin mai vocali și mai vizibili în curând. Așteptăm să fim în regulă cu toate dispozițiile legale și să putem vorbi despre asta, dar este clar că e nevoie să ne strângem cu toții laolaltă și să ne definim noi pe noi înșine, să ne putem stabili un statut, să ne putem stabili un drum, idealuri, țeluri comune, să vedem ce ne unește, ce ne separă, ce ne face diferiți. Fiecare ramură din sectorul cultural are alte priorități, alt specific; artiștii plastici au niște nevoi, muzicienii au cu totul alte nevoi și vom lucra la definirea acestor priorități. Vom face o chemare tuturor muzicienilor independenți în curând. Există diverse asociații, grupări, care vorbesc în numele tuturor artiștilor români, dar ele nu reprezintă interesele directe ale muzicienilor. Această grupare, despre care voi vorbi foarte curând, va exista exclusiv pentru muzicieni.

Aleka Potîngă: Care sunt următoarele proiecte? Pe când un nou album?

Luiza Zan: Anul acesta se împlinesc șapte ani de când am pierdut-o pe mama și lucrez deja de doi ani la un album, căruia mi-e frică să îi dau drumul pe piață. Îmi este frică să îl lansez, pentru că este un album foarte necomercial, dacă există ceva mai necomercial decât jazz-ul. Un album de voce solo, fără voci suprapuse, fără efecte, fără artificii. Un album de voce solo foarte crud, greu de înghițit și de ascultat. Îmi este greu să hotărăsc cum să îl pun pe drum, dar vreau să îl lansez anul acesta, fie că se termină pandemia, fie că nu, pentru că simt nevoia să îl împărtășesc.