Literatura în timpul pandemiei sau strigătul (ab)surd al libertății

Nimeni nu a visat că o pandemie avea să-l facă într-un fel. Oamenii erau oricum grăbiți să facă, să gândească, să scrie, să lucreze, să fugă ori să nu fugă – dar intenția contează; erau grăbiți să realizeze, să construiască, să dărâme ziduri, să îndeplinească cifra de afaceri, să-și umple buzunarele. Stop. Despre ce vorbim aici? Despre acele vremuri când mergeam la lansări de cărți, la târguri? Am dat buzna în librării și am stat la cozi? A fost odată, ca niciodată, un timp al căutărilor și al așteptărilor. S-a dat uitării. Deodată, totul s-a oprit. Cunoașteți sentimentul. La început a fost frica. Apoi mirarea. Stupoarea. Obișnuința. Întrebarea: ce facem acum? De ce să facem ceva acum? Stai, omule, stai și judecă-te pentru prima oară în viața ta! Universul îți dă șansa asta. Citește. Cărțile tale sau ale altora. Scrie. Scrie despre tine sau despre orice. Și uite așa s-a născut ideea. Ideile. Antologii colective de poezii și proze. S-au adunat mesajele, rugămințile: hai să scriem. Îmbulzeală, frământare mare în domeniul online, care mai de care cu o idee. Și s-a scris. S-au făcut transmisiuni online cu scriitori. A trecut o lună, două, trei… S-a tot scris. Au fost, de exemplu, peste 40 de autori portughezi care scriau un roman foileton în perioada izolării. Fiecare autor scria câte un capitol în fiecare zi. Aveau la dispoziție 24 de ore pentru a scrie. Când se făcea ora prânzului, autorul făcea cunoscut capitolul său. Asta se întâmpla în aprilie. Nu am mai auzit nimic de atunci. Probabil că încă se scrie. Acum mai rapid, că au început munca. Alții au rămas fără. Alții au pierdut pe cineva drag și atunci mă întreb: cum ai puterea să rămâi la fel de constant, corect și drept cu tot ce se întâmplă în jurul tău? Tu, ca scriitor, care probabil îți vei pierde și locuința pentru că nu mai ai locul ăla de muncă, cum vei obține detașarea de realitate și alocarea minții pe tărâmuri născute în frică și izolare?

Oamenii s-au obișnuit cu închisoarea. Frica s-a dus. A apărut revolta. Nu s-a întrebat nimeni pentru ce s-a oprit timpul? Să fim la fel? Au început judecățile, paranoia. Fixația pe prostie a continuat, s-a accentuat, a fost promovată. Ușor și deloc mai înțelepți sau măcar olecuță mai îngăduitori, am ieșit pe străzi. Și judecăm. Teribil de rău și parcă mai apucați decât înainte, dăm cu bâta-n stânga și-n dreapta.

Și-a păstrat careva omenia?

Întrebarea de genul “ce mai citești?” a devenit o concurență. Și tot ce se citește vine din literatura străină. Uneori și contemporani, dar mai degrabă nu.

Întrebarea de genul “ce se mai scrie?” s-a mai auzit. Nu am reținut niciun răspuns pertinent. Aud tot felul de dezbateri halucinante referitor la aceasta. Se scrie prost și reținut. Se scrie într-o fudulie drăcească și fără control. Cultura se grăbește și ea. Apare și dispare. Apare nuanțată în haine de gală, dar atunci când cortina se dă deoparte sala este goală. Oamenii sunt închiși în ei. Ei scriu atât cât să se-nțeleagă cu propriul eu. Nu mai departe. Se scrie pentru a se accepta și înțelege pe ei înșiși, nu pentru a fura inimile cititorilor, nu pentru a desluși taine, ci pentru a le ascunde și mai tare în instinctul de haită al umanității nedomesticite.

S-a citit literatură în pandemie și probabil s-a scris pandemic. E posibil ca această influență să fie una de trecere printr-o băltoacă, din păcate comună, la nivel mondial, pe care nu o vom accepta niciodată, dar prin care vom învăța (sau nu) să trăim cu ea până la capătul zilelor noastre. Nu vă dau niciun sfat de genul “citiți cărți bune și scrieți curat!”, pentru că abia am învățat să ne mișcăm stingheri într-o libertate pandemică și tristă. 

Pictura „influence Salvador Dali” – Dorina Șișu