„Totul despre Dante într-un singur cuvânt”, ne spune scriitorul italian Armando Santarelli

 TUTTO DANTE IN UNA PAROLA
Condensare l’essenza di un genio universale in una parola? Di un uomo che ha sofferto ingiustizie dolorose, un lungo e lacerante esilio, che ha descritto ogni sentimento umano, che ci ha lasciato il massimo poema della letteratura mondiale?
Sì, secondo me si può, perché quella parola è Amore. È il sentimento che ha informato compiutamente la sua anima, la sua condotta, la sua teologia, il suo rapporto con gli uomini e con le Istituzioni. Dante è Amore perché ha realizzato in se stesso, prima ancora che nella sua opera, la progressiva edificazione interiore indicata da Socrate: l’anima viene rapita dalla bellezza di un corpo, poi scopre l’armonia superiore dello spirito; elevandosi ancora di più, gode della virtù e della conoscenza; infine anela raggiungere il bene e il bello supremi, l’Amore di essenza divina.
 
È l’Amore che sboccia prestissimo nella vita di Dante, come sappiamo dall’antologia delle rime giovanili, la Vita Nova. Nel capitolo secondo dell’opera, il poeta narra il primo, fatale incontro con Beatrice e descrive con parole vibranti le manifestazioni dell’amore nascente; è un sentimento così sconvolgente da indurlo alla commiserazione di se stesso, perché avverte che un Dio più forte è venuto a dominarlo. “D’allora innanzi”, scrive, “dico che Amore segnoreggiò la mia anima, la quale fu sì tosto a lui disponsata…”. Come negli stilnovisti, è un amore che conosce momenti di tormento e di passione, per poi delinearsi come incentivo di perfezione morale; infine, Dante coglie la vera essenza dell’amore, che è solo quando il sentimento si stacca completamente dal sensibile per divenire prefigurazione di una spiritualità più alta.
 
È l’amore che troviamo nella produzione poetica – ordinata dai posteri – che conosciamo col titolo di Rime. Nel decennio finale del Trecento, Dante continua a scrivere liriche amorose, ma anche componimenti allegorici e dottrinali, legati agli studi filosofici e teologici di quel periodo. Se i temi affrontati sono vari e di diverso spessore, di nuovo ciò che risalta è la familiarità col sentimento attraverso il quale vede e giudica il mondo. È tutta imperniata sull’Amore la più bella fra le Rime dantesche, Amor che ne la mente mi ragiona (ripresa poi nel Convivio) inno di lode alla Donna gentile, cioè alla Filosofia intesa come “uso amoroso di sapienza”.
 
È l’amore che Dante non mancherà di esprimere per i suoi grandi amici letterati, e per gli studi cui dedicherà tutta la vita. Ugo Palanza nella sua antologia dedicata alla letteratura italiana: “Il modo di sentire l’amore naturalmente lo guidò nella scelta delle amicizie: Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, poi Cino da Pistoia; l’amore, come espansione, certo lo guidò negli studi, prediligendo Boezio, Cicerone, Aristotele, San Tommaso, Virgilio, non tanto come fonti di sapere, quanto come stimoli al sapere, all’indagine e alla riflessione personale”.
 
È l’amore di Dio, la fede cristiana che per Dante corona “lo sommo desiderio di ciascuna cosa di ritornare al suo principio”, e che egli esprimerà in quella che è stata definita una teologia poetica.
 
È l’amore per la cultura universale che gli permetterà di passare dalle rime di celebrazione delle donne amate alla prosa dottrinale del Convivio, all’interpretazione linguistica e letteraria del volgare italiano svolta nel De vulgari eloquentia, alla trattazione politico-giuridica del rapporto tra Papato e Impero nella Monarchia, alla viva e “reale” visione e descrizione dei tre regni dell’oltretomba nella Divina Commedia. “Il dio di questo mondo”, scrive Francesco De Sanctis nella monumentale Storia della letteratura italiana, “è Amore, prima con le ammirazioni, i tormenti e le immaginazioni della giovinezza, poi con un misticismo e un entusiasmo filosofico”.
In particolare, nel Convivio l’amore universale di Dante assume una nuova connotazione etica e culturale, perché egli cerca di rendere accessibili temi dottrinali e filosofici anche agli illetterati, scrivendo l’opera in volgare e non in latino. Che cos’altro se non l’amore per i suoi simili poteva indurlo ad apparecchiare un banchetto intellettuale per coloro che sono privati del cibo della scienza?
E non è forse per amore del genere umano, della pace che dovrebbe regnare fra gli uomini e gli Stati, che Dante scrive la Monarchia? A parte il merito, già emerso nel Convivio, di aver distinto tra la sfera spirituale e quella sfera temporale, fra il Papato, l’Impero e i rispettivi ambiti di influenza, nella Monarchia la coscienza di uomo, di cittadino, di studioso e ovviamente anche di esule conferma Dante nel dovere di indurre gli uomini a crescere nella conoscenza e nella virtù, traguardo che passa attraverso le concezioni politiche che vedono la Monarchia universale come un governo necessario per il benessere del genere umano.
La Divina Commedia corona in maniera grandiosa tutte le concezioni teologiche, culturali e politiche di Dante, e a dominare è nuovamente quel sentimento di comprensione, di fratellanza, di compassione che nasce dall’amore che Dante reca in sé. “Perché è vero”, scrive ancora Ugo Palanza, “che la Divina Commedia riassume il culmine dell’esperienza dantesca sulla vita, sulla cultura, sulla storia del suo tempo, ma il lievito di quella esperienza va ricercato laggiù, negli anni della Vita Nova, e si chiama Amore; è amore di donna, ma è già stimolo a ben fare e a nobilmente sentire, e nessuna meraviglia se via via si trasforma sublimandosi in amor patrio e amore del vero intellettuale, in redenzione, e perciò di nuovo amore, perché non si tenta una missione di redenzione smenza amore, non si sale a Dio senza amore”. La parola più bella delle lingue del Pianeta è messa in bocca a Beatrice quando, nel II canto dell’Inferno, scende nel Limbo e prega Virgilio di soccorrere Dante, smarrito nella selva oscura (Amor mi mosse, che mi fa parlare…); dell’Amore il sommo poeta fa l’Entità che move il sole e le altre stelle, verso che chiude il Paradiso e l’intera Divina Commedia.
L’amore lo guida e lo sorregge sempre. Infatti, vogliamo provare a soffermarci un po’ sul Dante esule? Un uomo dalle immense capacità letterarie, consapevole del suo genio, ammirato dagli studiosi del tempo; e tuttavia quest’uomo va ramingo di Corte in Corte, conosce l’umiliazione, la povertà, l’avvilimento. Porta il peso di un’ingiustizia infertagli dai concittadini che ha voluto beneficiare con decisioni sofferte ma eque, di amici che non lo hanno capito, di nemici corrotti e invidiosi, di un addio che non può accettare, dei conflitti che lacerano la “serva Italia, di dolore ostello”. È un dolore dal quale poteva derivare la disperazione e la rovina; ma Dante conosce l’Amore, e attraverso l’amore intraprende la via della redenzione, che è innanzitutto propria, ma che vuole estendere all’intera Umanità: e scrive la Commedia, per mostrare al mondo che l’Amore può vincere la perdizione provocata dal peccato. È l’amore a fargli concepire l’immenso e ineguagliabile edificio delle tre Cantiche; perché Dante con il suo capolavoro non vuole soltanto esprimere il proprio pensiero e offrire un’idea di civiltà: Dante vuole salvare il mondo, cambiare gli uomini e unirli sotto un Governo giusto, ordinato, pacifico, che possa costituire la base per il perfezionamento che conduce al Regno di Dio. Prima di lui, solo Platone aveva concepito un’organizzazione della società umana – lo Stato retto dai filosofi – propedeutica al raggiungimento di un mondo ultraterreno e perfetto. Molti secoli dopo, Faust ripercorrerà – almeno in parte – il cammino dantesco; dopo aver sperimentato le passioni e le amarezze della vita terrena, l’eroe goethiano verrà portato in cielo, dove, come il Sommo Poeta, continuerà la sua purificazione. L’amore simboleggiato dall’Eterno Femminino in Goethe, quello spirituale che Dante vede incarnato in Beatrice; e in entrambi questi geni universali, la convinzione che la redenzione finale si possa raggiungere solo attraverso l’Amore.
     Armando Santarelli

Traducerea textului, Camelia Morda Baciu

Totul despre Dante într-un singur cuvânt

A condensa esența unui geniu universal într-un singur cuvânt? A unui om care a suferit nedreptăți dureroase, un lung și lacerant exil, care a descris fiecare sentiment uman, care ne-a lăsat poemul maxim al literaturii mondiale?

Da, consider că se poate, fiindcă acel cuvânt este „Iubire”. Este sentimentul care a realizat împlinirea informată a sufletului său, comportamentul său, teologia sa, relația sa cu oamenii și cu Instituțiile. Dante este Iubire, deoarece a realizat în interiorul lui, încă înaintea operei sale, progresiva edificare interioară indicată de Socrate: sufletul vine răpit de un corp, apoi descoperă armonia superioară a spiritului; crescând și mai mult, se bucură de virtute și de cunoștiință; în sfârșit, tânjește să ajungă binele și frumosul suprem, Iubirea esenței divine.

Este Iubirea care înflorește foarte devreme în viața lui Dante, după cum știm din antologia rimelor tinere „Vita Nova”. În cel de-al doilea capitol al operei, poetul narează prima întâlnire fatală cu Beatrice și descrie prin cuvinte vibrante, manifestările iubirii care se năștea; este un sentiment atât de șocant, care-l conduce la compasiunea propriei persoane, deoarece avertizează că un Dumnezeu mai puternic a venit să-l domine.

Din acel moment, scrie: „Spun că Iubirea a fost tabloul de bord al sufletului meu, care curând, a fost disponibil.” Ca și în stilnoviști, este o iubire care cunoaște momente turmentate și de pasiuni, ca apoi să ia forma unui stimulent de perfecțiune morală; în sfârșit, Dante captează adevărata esență a iubirii, care este doar când sentimentul se desprinde complet de sensibilitate, pentru a deveni prefigurarea unei spiritualități mai înalte.

Este Iubirea pe care o găsim în producția poetică – ordonată de posteritate – ce cunoaștem cu titlul de „Rime”. În ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, Dante scrie versuri de dragoste, dar și compoziții alegorice și doctrinale, legate de studii filozofice și teologice din acea perioadă. Dacă temele tratate sunt variate și de diverse mărimi, din nou, ceea ce iese în evidență este familiaritatea cu sentimentul prin care vede și judecă lumea. Este totul concentrat pe Iubire, cea mai frumoasă dintre „Rime”-le dantesche; „Iubirea care crede în minte” (recuperat apoi în „Convivio”), imnul de laude al drăguței Doamne, adică al Filozofiei înțeleasă ca „folosirea iubiroare a înțelepciunii”.

Și iubirea lui Dante nu va lipsi în exprimarea pentru marii prieteni literați și pentru studiile cărora dedică toată viața sa. Ugo Palanza, în antologia sa dedicată literaturii italiene: „Lumea care simțea natural iubirea l-a condus spre alegerea prietenilor: Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, apoi Cino da Pistoia; iubirea, ca și expansiune, desigur, l-a condus spre studii, preferând: Boezio, Cicerone, Aristotele, San Tommaso, Virgilio, nu tocmai ca și surse de cunoștințe, ci ca și stimuli pentru a știi, în ancheta și reflecția personală.”

Este iubirea lui Dumnezeu, credința creștină care pentru Dante reprezintă: dorința supremă a fiecărui lucru de a se întoarce la principiul său și ea se va exprima în cea care a fost numită „teologia poetică”.

Este iubirea pentru cultura universală care-i va permite să treacă de la rime care celebrează femeile iubite la proza doctrinală din „Convivio”, la interpretarea lingvistică și literară a vulgarului italian, ca un punct de cotitură în „De vulgari eloquentia”, la tratarea politico-juridică a raportului dintre Papat și Imperiu în „Monarchia”, la via și reala viziune și descriere a celor trei regate de dincolo de mormânt din „Divina Comedie”. „Dumnezeul acestei lumi”, scrie Francesco de Sanctis în monumentala „Istoria literaturii italiene” este Iubirea, la început cu admirații, chinuri și imaginația tinereții, apoi cu un misticism și entuziasm filizofic.

În particular, în „Convivio”, iubirea universală a lui Dante presupune o nouă conotație etică și culturală, pentru că el caută să facă accesibile temele doctrinale și filozofice, chiar și celor ileterați, scriind opera în vulgar și nu în latină. Ce altceva, dacă nu iubirea pentru semenii săi putea să-l inducă să înființeze un banchet intelectual pentru cei lipsiți de hrana științei?

Și poate, nu este despre iubirea umană, despre pacea care ar trebui să domnească între oameni și State, că scrie Dante în „Monarchia”? În afară de meritul deja apărut în „Convivio”, care a făcut distincția dintre sfera spirituală și cea temporală, între Papat, Imperii și respectivele zone de influență, în „Monarchia”, cunoașterea omului, a cetățeanului, a studiosului și, desigur, al exilului, confirmă Dante în datoria de a influența oamenii să crească în cunoaștere și virtute, linie de sfârșit care trece prin concepțiile politice, care văd Monarhia universală ca un guvern necesar pentru bunăstarea omenirii.

„Divina Comedie” încununează într-o manieră grandioasă toate concepțiile teologice, culturale și politice ale lui Dante și domină, din nou, acel sentiment de înțelegere, de fraternitate, de compasiune care naște din iubirea pe care Dante o are în el. „Pentru că este adevărat” scrie iarăși Ugo Palanza, „că Divina Comedie rezumă culmea experienței dantesche asupra vieții, culturii, istoriei timpului său, dar creșterea acelei experiențe trebuie căutată acolo, în anii din „Vita Nova” și se numește „Iubire”, este iubirea de femeie, dar este deja stimul bine făcut și simț nobil, și nicio mirare, dacă treptat se transformă, sublimând în iubirea de patrie și iubirea pentru adevăratul intelectual, în răscumpărare, prin urmare, este iarași iubire, deoarece nu se tentează o misiune de răscumpărare fără iubire, nu se urcă la Dumnezeu fără iubire. Cel mai frumos cuvânt dintre limbile Planetei este pus în gura Beatricei când, în cel de-al doilea Cântec din „Infern”, coboară în depozitul de vechituri și-l roagă pe Virgilio să-l ajute pe Dante, pierdut în pădurea întunecată (Iubirea m-a emoționat, asta mă face să vorbesc.); din dragoste, supremul poet face „Entitatea care mișcă soarele și alte stele”, versul care închide „Paradisul” și întreaga „Divina Comedie”.

Iubirea îl îndrumă și îl citește tot timpul. De fapt, dorim să încercăm a ne opri un pic la Dante exilat? Un om cu imense capacități literare, conștient de geniul său, admirat de studioșii timpului; și, în orice caz, acest om rătăcește din Curte în Curte, cunoaște umilința, sărăcia, abaterea. Duce greutatea unei nedreptăți aplicate asupra lui de către concetățenii pe care a vrut să-i beneficieze cu decizii dureroase, dar corecte, din partea prietenilor care nu l-au înțeles niciodată, a dușmanilor corupți și invidioși, a unui „adio” pe care nu-l poate accepta, de conflicte care rup „Serva Italia, pensiunea durerii”. Este o durere de la care putea degenera în disperare și ruină, dar Dante cunoaște Iubirea și prin iubire întreprinde calea răscumpărării, care este, pentru început, proprie, dar pe care vrea să o extindă întregii Umanități; și scrie „Comedia” pentru a demonstra lumii că Iubirea poate să învingă pierzania provocată de păcat. Este iubirea care-l face să conceapă imensul și inegalabilul edificiu a celor trei Cântece; deoarece Dante, cu capodopera sa nu vrea doar să exprime propriul gând și să ofere o idee de civilizație; Dante vrea să salveze lumea, să schimbe oamenii și să-i unească într-un Guvern just, ordonat, pacifist, care poate constitui baza perfecțiunii care conduce la Împărăția lui Dumnezeu. Înaintea lui, doar Platon a mai conceput o organizație a societății umane – Statul guvernat de filozofi – pregătitoare realizării unei alte lumi perfecte. După multe secole, Faust reface – cel puțin o parte – calea lui Dante; după ce a experimentat pasiunile și amărăciunile vieții pământești, eroul Goethian vine purtat în cer, unde, precum Supremul Poet, continuă purificarea sa. Iubirea simbolizează de la Eternul Feminin în Goethe la acel spiritual pe care Dante îl vede încarnat în Beatrice; și în ambele genii universale, convingerea că la răscumpărarea finală se poate ajunge doar prin iubire.

Categoria: Cultură-Literatură

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *