Efectele migrației în limba română

“Cu cât scriu mai mult în franceză, cu atât mă fascinează mai mult limba română. De câte ori reîncep să scriu în limba română, redescopăr muzicalitatea limbii materne.” (Matei Vișniec)

Pornind de la acest citat, o să fac o incursiune în procesul de persiflare a limbii române, așa, de ziua ei. L-aș parafraza pe Matei Vișniec, spunând: „Cu cât scriu mai mult în italiană, cu atât mă fascinează mai mult limba română”.

Emigrarea masivă din România, după 1990, a adus mari schimbări în viața, mentalitatea și modul de exprimare al românilor, în primul rând, al celor plecați dar și a celor rămași în țară. Atunci când decizi să ai o rezidență permanentă într-un alt stat decât cel de origine, este lăudabil și respectuos faptul să-ți însușesti bine cunoștințele de limbă a acelui stat. Dar este inadmisibil eludare limba maternă, limba în care ai spus primele cuvinte din viața ta, ai învățat, scris, citit, visat, trăit până în ziua plecării tale în pribegie.

Trebuie să admit faptul că există acel început, cu euforie, când te simți important că ai învățat o limbă străină și apare acea stare de infatuare, de superioritate. Normal ar fi să treacă precum o adiere de vânt, să te resetezi și să-ți amintești de unde ți-ai luat zborul. Dar, poate din desuetudine sau pur și simplu din ignoranță și foame de epatare, mulți români adoptă atitudinea de persiflare a limbii române cu o insolență inadmisibilă. Lucrul pe care îl detest cel mai mult este amestecarea limbilor în vorbire. Plecând de la premisa că nu mă refer la acele cuvinte „străine” care îți vin spontan în vorbire, multe dintre ele au ajuns deja în DEX precum neologisme, ci mă refer la frazele și discuțiile combinate în două limbi. De când erau mici, fetelor mele le-am spus: ori vorbim românește, ori vorbim italiană, dar nu le amestecăm.

Cunosc români care nici în casă nu vorbesc românește. Și mai grav este când părinții nu-și învață copiii limba maternă. Pentru că și un copil născut într-o altă țară, nu în România, dar din părinți români, are limba maternă limba română. Am auzit sau citit afirmații de genul: „Nici nu vreau să mai aud despre România.” Poate ai motivele tale bine întemeiate! Dar, oriunde te vor purta pașii, limba strămoșească o să rămână înrădăcinată în ADN-ul tău și până în ultima clipă a vieții tale, te va bântui cu prezența.

Și să nu „biciuiesc” doar pe cei din afara granițelor, îi amintesc pe cei rămași pe plaiuri mioritice. Uneori am senzația că în România se vorbește mai mult limba engleză. Se fac diverse „speech”-uri în mod emfatic, cu englezisme non-necesare. Sunt demodate versiunile în limba română? Înțeleg necesitatea anumitor termeni, mai ales din noua tehnologie, dar toate celelalte cuvinte au corespondent în limba română. Și referindu-mă la cartea din imagine, citez autorul ei, Sorin Stati: “…orice limbă este un depozit de cuvinte pe care trebuie să le manevrezi după anumite prescripții, iar învățarea unei limbi străine înseamnă însușirea unui număr foarte mare de echivalențele cu limba maternă.” Iar, așa cum spunea cineva: „Ziua Limbii Române este în fiecare zi.”

Nu contează unde vă aflați pe această planetă, dar nu uitați limba română și învățați-vă copiii să vorbească limba maternă! Cu respect vorbim și scriem în limba țării de adopție, dar cu orgoliu vorbim și scriem în limba în care am rostit primele cuvinte.
La mulți ani Limbii Noastre Române!

Cartea din imagine a fost tipărită la Editura Științifică din București, în anul 1964.