Grazia Deledda – cartea “Mama” în traducerea profesorului Ștefan Damian

“Grazia Deledda (1871 – 1936) s-a născut în Nuoro, Atena Sardiniei, astăzi, un focar de genii și minți strălucite. Dar pe atunci, în sătucul dintre munți, fetițele erau învățate să coasă, nu să viseze.”

Grazia Deledda a fost o autoare sardă, cea mai cunoscută și mai controversată scriitoare din sudul Italiei, care a trăit într-o epocă în care, pentru o fată educația era inutilă. Studia în secret, autodidact, scria de la vârsta de 16 ani. Dar în ciuda faptului că o dezaprobă familia, oamenii și preotul, că este batjocorită, umilită și criticată, ea reușește să publice cărți, să se mute la Roma și să se căsătorească cu Palmiro Madesani, care i-a devenit agent literar și secretar. A publicat peste 50 de cărți și este singura italiancă laureată a premiului Nobel pentru Literatură.

Una dintre cărțile scrise de ea este și “Mama”, o carte tradusă de Ștefan Damian, profesor universitar, editor, traducător, eseist, romancier și poet. Este laureat al Ordinului “Steaua Italiei” în grad de Cavaler, din anul 2018. A tradus peste 50 de volume de proză, poezie, eseistică, istorie, din italiană în română și 20 din română în italiană.

Cartea “Mama” este caracterizată de psihologia eroilor, în acest caz, a lui Paulo, care trăiește drama dintre două trădări: a celei carnale pentru frumoasa Agnese și a celei ideale pentru Mântuitor. El își pierde vocația, chiar dacă în ochii tuturor pare un sfânt. Zdruncină din temelii încrederea mamei lui, care și-a sacrificat viața pentru a-și vedea fiul realizat, și o poartă la exasperare, cu viziunea rușinii în decăderea de pe o treaptă socială privilegiată. “În inima ei de mamă se bucura să-l vadă așa frumos și puternic, dar pasul lui furișat o făcu să revină la durerea ei.” Ceea ce intrigă cel mai mult este faptul că această mamă oscilează între onoarea fiului și fericirea lui. “Nu, ea voia să-l învingă pe Necuratul!”, dar în același timp “…în casa aceea nu trăia nimeni altcineva decât o femeie sănătoasă, tânără, singură…” Este chiar indignată că un preot catolic nu se poate bucura de iubirea unei femei, nu-și poate întemeia o familie și nu poate avea copii. “Oare de ce preoții nu se pot căsători?” se întreabă această mamă confuză. “Se gândi că Agnese era bogată, că avea o casă mare, grădini și pământ. Imediat i se păru că păcătuiește îngrozitor gândind și se duse să pună fața de pernă, apoi se întoarse și trecu în camera ei.” Ținea cu dinții la realizarea fiului pe scara socială, la integritatea lui morală, la imaginea sa în fața comunității, a enoriașilor, însă îi vedea suferința și asta o mâhnea amarnic. “De ce, Doamne, Paulo nu putea iubi o femeie? Toți au voie să iubească, chiar și slugile și cei ce se îngrijesc de turme, chiar și orbii și condamnați; de de Paulo, copilul ei, nu avea voie să iubească?”

De cealaltă parte, tânărul preot este într-o continuă frământare: “Să iubești, să fii iubit; oare nu aceasta era Împărăția lui Dumnezeu pe pământ? Amintindu-și, i se umfla pieptul. Doamne, de ce toate acestea? De ce atâta orbire? Unde să caute lumina? Era neștiutor, dar știa că așa era; cunoașterea lui era formată din fragmentele de carte al căror spirit nu îl înțelegea pe deplin.”

Această carte dezvăluie drama a trei persoane. Îndrăgostită, Agnese pierde simțul rațiunii atunci când Paulo îi trimite o scrisoare de adio: “Te rog să nu mă mai aștepți! Ne-am învăluit unul pe altul într-o plasă de înșelăciuni: trebuie să renunțăm imediat pentru a ne elibera, să nu cădem până în străfundul prăpastiei! N-o să mai vin: uită-mă, nu-mi scrie, nu încerca să mă mai vezi!”. Înfuriată, trece la amenințări: “Dacă mâine dimineață mai ții slujba în biserică, vin acolo și o să spun lumii de la altar: ăsta e sfântul vostru, cel care ziua face minuni și noaptea merge la fete singure să le seducă!”. Terorizat de ceea ce ar putea să se întâmple, drama interioară a preotului se amplifică, ia în calcul chiar și posibilitatea unei scăpări, să plece undeva departe de acel loc, însă găsește puterea de-a rămâne, de-a se prezenta în fața altarului pentru slujbă. Autoarea impresionează prin măiestria de-a prezenta simultan trei trăiri dramatice, trei conflicte interioare, având un subiect comun: o iubire imposibilă. Nu este previzibil finalul, personal, mi l-am imaginat divers. Avem parte de un epilog trist – moartea mamei – a cărei inimă a cedat chiar la colțul bisericii. “Ochii acesteia erau întredeschiși, dar sticloși, cu pupila întoarsă în sus, dispărută. Mătăniile îi căzuseră din mână, capul i se aplecase spre femeia care i-l susținea.”

Talentul Graziei Deledda constă în reconstituirea “…cu o bună doză de veridicitate societatea sardă a primelor decenii ale secolului douăzeci.” așa cum a precizat traducătorul cărții, profesorul universitar, Ștefan Damian, al cărui rol în traducerea exemplară este esențial și de apreciat.