Ziua Internațională a Scriitorului

3 martie – Ziua Internațională a Scriitorului
La mulți ani tuturor scriitorilor în viață și Veșnică pomenire celor plecați dintre noi, într-o altă dimensiune!

„Scriitorul adevărat este un om care nu-şi găseşte cuvintele. Atunci le caută. Şi căutându-le, găseşte ceva mai bun.”
(definiţie celebră de Paul Valery în „Poietică” – 1920)

Astăzi, oriunde pui degetul pe globul pământesc, se sărbătorește scriitorul, acel sclav al condeiului, care din preaplinul interior dă pe dinafară și revarsă cuvintele. Nicolae Iorga a studiat mult fenomenul scriitoricesc și ne-a lăsat citate care ne îndeamnă la reflecție. Spunea el: „Sunt unii scriitori care scriu spre a-și lămuri gândul şi alţii care încep după ce şi l-au lămurit.” Să înțelegem că este reversibil parcursul unui scriitor, de la cauză la efect și invers? Unii încep cu întrebări la care caută răspuns, iar alții încep cu răspunsuri la propriile întrebări? Tot el spunea: „Cei mai mulţi scriitori vorbesc pentru urechea cititorilor, care îşi aleg meşterii. Câţiva vorbesc pentru suflete. Numai cărţile acelora se deschid a doua oară.” Îmi amintesc de un articol al lui Iorga, în care afirma că (citez din memorie): „Nu te poți considera un mare scriitor dacă nu scrii cu sufletul și nu ajungi la sufletul cititorului.” Tind să-i dau dreptate, deoarece observ că sunt mult mai râvnite cărțile scrise cu sinceritate și într-un limbaj accesibil tuturor. Și să-l mai citez încă o dată pe Iorga:”Un scriitor e un spirit de tradiţie socială. Sunt alţii poate mai mari decât el care nu scriu. Aceia sunt piatră scumpă în învelişul de egoism, pe care nu-l pot sau nu se îndură să-l lepede.”

În urmă cu ceva timp, o prietenă de la Roma, cu o vastă cultură, îmi pomenea exact despre acest egoism al celor cu har scriitoricesc, care nu au curajul sau voința de-a lăsa în urma lor autobiografii. Considera o crimă să îngropi în sinele tău și, mai apoi, în pântecele țărânei: date, informații, experiențe care pot fi utile generațiilor viitoare. Totodată, condamna drastic scriitorii sinucigași. Îi considera lași și egoiști, spunând că fac o nedreptate omenirii: „Au fost înzestrați cu talent și își bat joc de el”.

E greu, totuși, să judecăm alegerile fiecăruia, așa cum este greu să judecăm valoarea unei cărți. După umila mea părere, de cititor împătimit, cred că cea mai bună critică este a cititorilor. Sunt ei cei care triază, judecă, dau verdicte. Nu am suportat niciodată generalitățile, de exemplu: cea mai bună carte, cel mai bun film, cea mai bună piesă de treatru etc. Într-un anumit context sau concurs, da, dar nu la nivel național sau mondial al tuturor timpurilor. Literatura, ca orice formă de artă, este subiectivă: ceea ce place unora, nu place altora și invers. Într-adevăr, în ultimul timp, aud tot mai des expresia: „Se scrie mai mult decât se citește.”, sau „Se produce prea multă maculatură.” Un scriitor din Italia spunea: „Mai bine să scrie lumea decât să se piardă în vicii sau să înjure pe stradă.” Timpul va cerne grâul de neghină, așa că să lăsăm pe fiecare să se manifeste cum dorește cu condeiul personal. Prea mult judecăm și denigrăm scriitura celorlalți. Dar cine suntem noi să facem asta? Bunica avea o vorbă: „Nu-ți place, nu mănânci!” Sunt milioane de cărți pe lumea aceasta, avem de unde alege. Odată, foarte demult, nu era chiar așa. Ne povestește Marin Sorescu în „Insomnii”-le lui, la capitolul „Când literele erau de lemn”:
„Pe când literele erau de lemn și erau numai vreo cincisprezece cărți pe lume, care încă începuseră să se repete, și umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ să le întoarcă paginile cu vârful toiagului, tot din lemn, pentru că totul era mai aproape de pădure…
Pe când se zămisleau foaia verde și foaia uscată, buza de miere și buza de fiere a cîntecului românesc…Așa pe la chindie…Neagoe Basarab a descălecat de pe o șa, și-a scos coroana bizantină de pe cap, a pus-o în cui, s-a proțăpit în fața mesei de scris, la care însă nu mai scrisese nimeni până la dînsul, deși era veche, geluită de sute de ani, și-a suflecat pulpanele de domn, a privit pe fereastră, a mai privit o dată, a scuipat în palme – și-a început să-și facă rugăciunea: „Către fiul său Teodisie”.

Citiți, oameni buni, citiți orice vă place, dar citiți! Există cărți și scriitori pentru toate gusturile.