În vâltoarea capitalei

În toți anii de studenție, am văzut Bucureștiul ca pe un obstacol musai să-l trec ca să ajung la Pitești. Ei, bine, în anul trei de facultate, apăru cursa Chișinău-Craiova, dar fiind la început, era mai mult una ocazională. Așa că trebui să mă împrietenesc cu un neprieten – Bucureștiul.

În primul rând, nu-mi plăceau taximetriștii din București care stăteau la pândă la autogara Filaret să prindă câte un moldovean în plasă, să mai facă câteva cercuri în plus ca să plătim mai mult și să facă glume pe seama accentului nostru. Traseul autogara Filaret (București) – căminul de pe Doja (Pitești) mi se asocia cu tranziția dintr-un oraș nesigur în noua zonă de confort. Asta pentru că percepeam Bucureștiul ca pe un teren de luptă, scepticismul și neîncrederea în cei din jur atingeau cote înalte, îmi ascundeam accentul moldovenesc cât de mult cu putință, sfiindu-mă de propria-mi identitate și făcând sforțări nefirești să mă pliez specificului lingvistic al zonei. Știu că mulți moldoveni rezonează cu experiența mea, dar n-au curaj să recunoască.

Acum, însă, am o altă viziune. Dac-aș fi studentă la Pitești, aș strecura intenționat câte un arhaism specific Moldovei, aș pronunța câte o frază ca acasă. Piteștenii se rugau de mine ca să le spun ceva în graiul moldovenesc. Abia la Praga cea multiculturală am învățat să nu mă mai sfiesc că sunt chișinăuiancă. Apoi, se dădu legea potrivit căreia studenții puteau călători gratis cu trenul pe teritoriul României. Pentru studenții moldoveni de la Pitești asta însemna un test de răbdare, trenul de la Pitești fiind în jurul orei 16:00, iar sosirea la Chișinău era a doua zi la ora 10:00 – 18 ore cu trenul pentru o distanță de doar 600 km!

Cu toate acestea, România a fost blândă cu mine. Mi-a îmbrățișat naivitatea puerilă, m-a luat de mână și mi-a arătat calea spre viața adevărată ca să-mi fac loc în jungla adulților…

C.C.