Lumea e a celor care citesc

– Ce vrei să-ți mai trimitem de acasă? Fă o listă.

Îmi zice mama de fiecare dată când o rog să-mi trimită o geantă în Praga.

Uneori, simt că aș vrea să-mi trimită toate gustoșeniile pe care le poate găsi în Chișinău…ca să-mi alint pupilele gustative cu ceea ce mi-e poftă (sau mai bine zis dor), câteodată, să mănânc.

Alteori, simt că aș vrea să-mi trimită toată biblioteca de acasă cu cărți adunate vreme de nouăsprezece ani…până să mă poarte pașii prin străinătate. De atunci, am devenit oaspetele propriei mele biblioteci. Asta doare, dar, uneori, mă și alină gândul să știu că acasă în Chișinău, lângă măsuța mea unde-mi făceam temele ca sa ajung „departe” în societate (ca mai apoi să ajung să echivalez „departele” metaforic cu „departele” fizic), încă mă așteaptă cuminți cărțile mele în limba română. Eminescu în capul mesei, urmat de Alecsandri, Sadoveanu, de colecția de reviste Florile Dalbe și Alunelul, ziarele Flux si Timpul în mansardă – toate mă așteaptă să le revăd în speranța că le voi reciti vreodată.

Ruptă de acasă, am început să-mi pun bazele unei alte biblioteci din dorința de a-mi reconstrui zona de confort în Praga cea șugubeață care, la început, îți face cu ochiul pe un an-doi, apoi te ademenește să-ti prelungești șederea. Treptat-treptat, trec printr-o tranziție de la literatură la limbi de tot felul: engleza cea regină, căci e pâinea mea aici, urmată de ceha cea modestă care știe să se impună într-un mod foarte diplomatic, de rusa cea țanțoșă și cu moț, de franceză…

– Tare îți mai plac cărțile! exclamă Natașa când imi văzu noua achiziție de manuale de cehă pentru străini.

Ador mirosul cărților, foșnetul paginilor răsfoite în neștire fără un scop anume. Ele îmi aduc aminte de stilajurile doldora de cărți din biblioteca Regimentului Independent de Transmisiuni din cadrul Armatei Naționale unde lucra mama, de mine micuță și inocentă hoinărind printre ele și sperând la un viitor luminos.

Lumina mi-am aprins-o singură prin multe lecturi și studiu asiduu. Iar calea mi-au aratat-o părinții mei.

De fapt, n-am nevoie propriu-zis de mâncare sau cărți, ci de emoțiile de cândva. Astfel, mâncarea și cărțile de acasă mi se asociază cu dulci amintiri care sclipesc emoții – alinare în clipele de dor sau oftat în străinătatea cea atât de ademenitoare.

Ah, și câte emoții le oferiți copiilor voștri! Ele fie îi vor înălța, fie îi vor doborî.