„Ca să strălucești două minute, trebuie să muncești ani de zile.”

– Ca să strălucești două minute, trebuie să muncești ani de zile! Dacă înveți bine, o să ajungi la facultate în România, mi-a zis tata cu blândețe.

Vorbele lui tata sunt până la urmă litere de lege pentru mine. Chiar dacă îndrăznesc să-l contrazic, mă rățoiesc și fac ca mine, oricum ajung să-i dau dreptate. Tata știe ce zice.

Mi-a zis același lucru și astăzi după ce a citit un articol despre parcursul meu academic și profesional publicat într-un ziar din România. Eu mă simt ciudățel când se scrie despre mine, mă simt de parcă m-aș oglindi în trecutul meu plin de suișuri și coborâșuri. Suișurile ne fac cu ochiul, dar trag după sine coborâșurile. Era o vorbă la noi: vrei-nu vrei, be’ Gheorghe agheasmă. ”You can’t have your cake and eat it”, zic englezii. Noi cu agheasma, englezii cu prăjiturelele – fiecare cu ce poate.

Așa că haideți să dezghiocăm oleacă aisbergul meu pestriț cu călătorii prin România, Spania, Polonia, Cehia și Marea Britanie. Nici prin cap să-mi treacă acum zece ani cât de prețioase pot fi sfaturile lui tata!

Să începem cu începutul. Țara-Mumă, prin prisma Piteștiului pitit între București și Craiova, nu m-a primit tocmai cu brațele deschise. Ajunsă la Pitești, mă pomenisem că nu mai erau locuri la căminul de la Ștefănești – căminul moldovenilor. Așa că m-am cazat la Războieni împreună cu românii. Eu nu eram deloc de acord cu segregarea asta, dar nimeni nu m-a întrebat părerea mea, așa că am tăcut. În România și Republica Moldova se vorbește mult, dar mai mult se tace.

Războieni este cartierul țiganilor. Inocentă, dar mai mult naivă, netrecută prin vâltoarea vieții, speram că oamenii sunt buni dacă sunt și eu bună cu ei. Însă viața mi-a arătat altceva.

Intrarăm în camera cinci. Mă zguduiră imediat pereții albi ca în spital.

– Stai aici câteva luni, pe urmă poate o să te muți la chirie! zise tata duios ca să mă îmbărbăteze.

Am văzut-o pe Mașa plângând. Mă apropiai de ea cu blândețe:

– De ce plângi? o intrebai cu ezitare în glas.

Nu-mi place când cineva mi se bagă în suflet, așa că urmând deviza „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, ezitasem. Totodată, știam că Maria ar putea avea nevoie de o discuție caldă ca să-i tempereze tumultul emoțional.

– Am plecat de acasă! Cum să nu plâng!? răspunse uluită.

– Unde e casa ta?

– În Găgăuzia….

Pentru mine Găgăuzia e pur și simplu un teritoriu scăldat în politică, iar pentru ea era Acasă. Cât de subiectivi suntem, totuși.

– Are a treia zi de când plânge… zise cu glas scăzut și resemnat Dașa.

Se așternu deodată tăcere monumentală. Tata zâmbi cu subînțeles. Mi-ar fi plăcut să-mi cunosc colegele de cameră cu zâmbetul pe buze, pline de speranță în fața unei noi etape din viață care părea promițătoare. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la târg, așa că dura realitate își făcu loc grațioasă.

– Voi, fetelor, să fiți ca surorile! zise tata voios, încercând să schimbe nota.

Fetele nu avură nici o reacție – de parcă aerul suprimă undele sonore. Poate surorile nu se împacă în Găgăuzia, cine știe.

Deși erau moldovence, nu m-am înțeles deloc cu ele. M-au discriminat cumplit pentru că sunt din capitală, iar ele – de la țară, chinuite, date cu greul. N-am avut parte niciodată de atmosferă plăcută în camera cinci. Până acum îmi stă întipărită în memorie mămăliga pe care Dașa o tăie tradițional cu ață într-o zi chiar în fața mea la masa unde eu studiam cu sârg gramatica franceză. După o vreme, Dașa a decis să-mi lipească gumă de mestecat pe pantalonii mei bej frumoși cumpărați cu ultimii bani din bursă și din cauza cărora am mâncat doar paste o săptămână ca să compensez cheltuiala neprevăzută. Eu am plâns de jale ce mi-era de ei. Culmea, tot ea apoi se oferise să m-ajute să scot guma. Pantalonii mei au trecut prin multe, ba chiar s-au scăldat în lapte și băgați în congelator – toate în zadar. Cred că regreta, dar era târziu. Nici gheața nu poate nimici rea-voința…

Alături era camera șase (logic!), unde trăiau tot moldovence: Nastea de la drept, Liza tot de la drept (era cea mai mare), și Natașa. Nu țin minte ce învăța Natașa, dar știu că se plimba des pe la București. Fetele m-au instructat clar:

– frigider nu avem, așa că ținem mâncarea pe geam până la primăvară (dar să fiu atentă, că la Războieni țiganii mai fură mâncarea de pe geam!);

– nu se poate să scoți hainele la uscat pentru că le fură țiganii;

– apa potabilă se ia de la izvor în sticlă de 5 litri;

– bucătărie pe etaj nu-i, așa că mâncarea se gătește în cameră pe reșoul electric;

– cantina de la facultate și sala de lectură din cămin sunt închise pe o perioadă nedeterminată;

– autobuz spre facultate nu există, așa că de-i ploaie, de-i vânt, trebuie de mers pe jos în fiecare zi.

Ei bine, situația nu era prea roz. Cu toate acestea, fără mari pretenții de la viață, eu m-am conformat. Nu-mi place expresia „Capul plecat sabia nu-l taie”, însă eram conștientă că orice început cere răbdare, așa că uneori se cer sacrificii dacă ne dorim un viitor luminos.

În prima zi, tata a avut grijă să-mi cumpere reșou de la piața Războieni și ceainic de la Kaufland-ul de pe Craiovei. Cu un pachet de ovăz în mână, tata zise încrezut și cu un zâmbet subtil:

– Gata, măcar știu că n-o să stai flămândă!

Peste câteva zile s-a furat mâncarea de pe hol. Faci cât faci mâncare în cameră până ți se ia și vrei aer să respiri. Dacă deschideai fereastra, riscai să-ți iei o minge în cap de la băieții care jucau fotbal afară. Erau niște gratii, dar cam rare și inutile. Prin urmare, mâncarea s-a furat cu cratiță cu tot. N-am mai scos mâncarea pe hol de atunci. Așa că m-am resemnat cu tot felul de mirodenii în cameră. Am învățat să nu mă plâng, ca să nu-și facă părinții griji degeaba.

– Te las să pleci în România, numai să nu miorlăi! mi-a spus tata.

Așa că eu încercam să nu miorlăi. Sau să miorlăi puțin în pernă doar atunci când nu mă vede nimeni. Eram în România, iar asta era tot ce conta.

– Rânduiești mâncarea: luni – hrișcă, marți – macaroane, miercuri – cartofi, joi – orez, iar vineri o iai de la capăt! mă sfătui tanti Roza, colega de muncă a mamei.

Doar că eu am decis altfel: trei zile de hrișcă, trei zile de ”macaroane” (hiponimul pastelor, deoarece în multe familii din Moldova, macaroanele înseamnă orice fel de paste), cartofi (de obicei piure) pe trei zile și orez pe trei zile. E mai ușor așa! A doua și a treia zi puteam să-mi văd liniștită de treabă învățând semeața gramatică franceză. Câteodată îmi găteam salată pe trei zile ca să mă răsfăț. Ingredientele depindeau în funcție de ce găseam. Dar nu ingredintele contau: conta ieșirea din pătratul hrișcă – macaroane – cartofi – orez.

Întrucât nu aveam frigider, mă împrietenisem cu geamul.

– Ce bine că există geamurile! De altfel unde mi-aș ține mâncarea? mă vizită deodată acest gând jovial.

Doar că pe la miezul zilei ieșea soarele, care încă nu se împrietenise cu geamurile, și care țintea la mâncarea mea ca să mi-o altereze. Așa că eu fugeam în pauza dintre cursuri de pe Doja până la Războieni ca să-mi pun borcanul cu salată în ligheanul cu apă rece până terminam eu cursurile. Vreo 35 de minute dura aventura asta care avea loc aproape în fiecare zi. La deal era mai greu, căci purtam tocuri mai mereu, iar la vale era floare la ureche… de fericită ce eram că mi-am salvat mâncarea pe următoarele zile!