Rodica Nina SECELEAN – Bunul simț se învață, nimeni nu se naște politicos!

S-a născut și trăiește în Sfântu Gheorghe, județul Covasna, unde o cunoaște toată lumea și se declară un cadru didactic norocos. A fost lăcătuș, strungar, “tehnician proiectant în construcția de mașini în industria socialistă”, apoi și-a dat seama că e potrivită să formeze oameni. Rodica Nina Secelean este o perfecționistă și un OM dedicat meseriei de educator.

A absolvit Școala Postliceală de Pedagogie “Andrei Mureșanu” din Brașov, în 1993. Urmează cursurile Facultății de Psihologie și  Științele Educației de la Universitatea Transilvania din Brașov. A devenit educatoare la grădiniță, apoi profesor la liceu. Vorbește fluent engleză, franceză, maghiară și este expert în managementul educațional. A publicat cartea “Cafea cu miros de cancelarie”, numeroase articole în publicații de specialitate și a susținut conferințe și seminarii pe teme educaționale în: Danemarca, Germania, Roma. În prezent este profesor în învățământul preșcolar la Școala Gimnazială Ady Endre Grădinița cu program prelungit NAPSUGAR.

Despre lumea ei cu miros de cafea aburindă, multă ciocolată, pasiunea pentru fotografie și parfumul celor 30 de ani în învățământul românesc, despre cât își iubește meseria și ce înseamnă educația unui copil  în formarea lui, cât și despre cât de importanți sunt cei șapte ani de acasă a unui copil, mi-a povestit doamna educatoare Rodica Nina Secelean în acest interviu.

Monica ANDREI: Cum începe ziua doamna Rodica Nina?

Rodica Nina SECELEAN: Ziua începe pe la 5 – 5:30 a.m. Primul lucru pe care îl fac în fiecare dimineață este să privesc pe fereastră. Este  ca un start. Privesc strada, apoi cerul și iau pulsul zilei. În funcție de ceea ce văd și simt, îmi aleg hainele, bijuteriile și machiajul. Copiii sunt foarte atenți și foarte sensibili la aceste detalii. Și foarte critici. Apoi urmează cafeaua pe care prietenii o numesc cafeaua „marca Rodica Nina”, cafea proaspăt măcinată, la ibric, foarte tare (stă lingurița în picioare în cană, spun răutăcioșii), o cafea care se bea fără zahăr sau miere, fără lapte, doar cafea. Este cafeaua pe care o încep dimineața și o termin seara sau noaptea înainte de culcare. Primele înghițituri le iau pe balcon respirând aerul foarte curat și rece indiferent de anotimp. Urmează fie drumul spre grădiniță, dacă sunt în tura I, fie spre treburi gospodărești dacă sunt tura II.

M.A.: De unde vine pasiunea de a educa un copil?

R.N.S.: De regulă, cei care lucrează în învățământ spun că este o pasiune sau dorință venită din copilărie. Eu nu pot spun asta. În perioada gimnaziului datorită profesorului de matematică mă visam un inginer care făcea calcule, complicate, dădea soluții la probleme dificile din fabrici. Lucram zilnic ore în șir la matematică. Gazeta matematică era Biblia mea prin urmare am dat admitere la un liceu de… matematică-fizică. Paradoxal, dirigintă mi-a fost doamna Brândușe Roman, profesoară de…istorie. Am trecut de la inginerie la…istorie. Devoram toate cărțile de istorie din biblioteca liceului. Mă visam pe șantiere arheologice, descoperind vestigii ale permanenței noastre pe acest pământ. Am picat la examenul de admitere la facultate și m-am angajat în industria socialistă, începând la strungar și terminând ca tehnician proiectant în construcția de mașini până în iulie sau august 1990 când am auzit că la Sfântu Gheorghe se organizează admitere pentru Școala Normală Postliceală de institutori, specializarea învățători-educatoare. Mi-am zis că asta trebuie să fac. Am trecut de probele eliminatorii foarte dure: dicție, muzică, artă plastică și sport, iar probele scrise le-am luat cu 10 la aproape 10 ani de la terminarea liceului. Am făcut școala 3 ani la zi la “Andrei Mureșanu” din Brașov, la acea vreme era liceu pedagogic. Gândindu-mă în urmă, cred că am pornit de acest  drum din spirit de aventură, din curiozitate, am luat-o ca pe o provocare…Oare asta pot să fac? Pasiunea s-a născut, s-a dezvoltat și se dezvoltă cu fiecare zi petrecută în clasă sau sala de grupă. Pentru că școala este plină de provocări, este locul în care în fiecare zi se întâmplă ceva, în care nicio zi nu seamănă cu cealaltă.

M.A.: De ce este important ca un copil să pornească în viață cu o educație bună?

R.N. S.: Educația este temelia pe care se clădește și se consolidează personalitatea fiecăruia dintre noi. O personalitate puternică este capabilă să se ia în trântă cu viața. Viața este un lung, un foooarte lung șir de provocări. Fără educație nu le putem gestiona și nu ne putem adapta schimbărilor din viața noastră. Contrar a ceea ce se crede, mai nou, educația nu este sinonimă cu școala. Educația începe din clipa în care părinții devin conștienți și primesc confirmarea că vor aduce pe lume un copil. Școala este cea care transmite știință, formează competențe. Educația este mult mai mult. Educația este ceea ce ne desăvârșește ca ființe umane.  Un copil care pornește în viață cu o educație bună, este un copil curajos, un copil care devine tot mai stăpân pe sine, autonom în fiecare zi. Un copil cu o bună educație este un copil curios care pune întrebări, dar și caută răspunsuri și soluții. Un copil cu o bună educație nu așteptă să îi lege mama șireturile până  la 14 ani, ci observă ce face mama, o întrebă cum face, apoi exersează până reușește. Doar așa va fi tot mai puternic și tot mai capabil să facă față provocărilor societății, din ce în ce mai numeroase și din ce în ce mai dificile și mai complexe.

M.A.: Ce înseamnă  a învăța un copil?

R.N. S.: Poate pare clișeu, dar a învăța un copil înseamnă să îl pregătești pentru viață. Iar asta nu poți face decât dacă îi dăruiești o fărâmă din viața ta. Nu știu dacă ați observat, dar există două tipuri de profesori pensionari. Unii care la un an de la pensie abia mai merg, îmbătrânesc dintr-o dată și sunt sleiți de puteri și unii care și la 80-90 de ani sunt plini de viață, plini de energie, luminează locurile prin care trec. Primii sunt cei care nu și-au asumat cu adevărat profesia și responsabilitatea, care decurge din statutul de profesor, vine la pachet cu acesta, sunt cei care nu au dăruit acea fărâmă de viață fiecărui elev care le-a trecut prin mână. Ceilalți sunt cei care primesc înapoi fărâmele de viață de la elevii care ajunși oameni se gândesc măcar o clipă cu drag la acei profesori. Se spune că universul este într-un permanent echilibru. Dacă dăruiești primești, mai devreme sau mai târziu. Din păcate, trebuie să dăruim din ce în ce mai mult suflet și primim din ce în ce mai puțin. Ultimii 30 de ani au însemnat multă dăruire din care foarte puțină s-a întors la oamenii de la catedră. Cred că este timpul să învățăm noi, cum să îi învățăm pe copii să dăruiască ceea ce primesc. A învăța un copil înseamnă să îi arăți calea pe care poate merge pentru a deveni el însuși, un om care se respectă pe sine și gândește cu propria minte și are curaj să vorbească.

M.A.: Cât de important este ca un copil să își însușească cei șapte ani de acasă?

R.N.S.: Fără cei 7 ani de acasă misiunea cadrelor didactice devine misiune imposibilă. Pentru că timpul pe care ar trebui să îl aloce învățării, îl alocă educației, care ar fi trebuit să se facă în familie. Un copil care vine la școală cu educația de acasă desăvârșită, va acorda învățăturii importanța și atenția de care aceasta are nevoie. Un copil cu 7 ani de acasă este un copil care nu va crea probleme, care are încredere în el, are bun-simț, care respectă și este respectat.

Educația în spiritul bunului simț este darul cel mai prețios, care trebuie făcut copiilor în familie, în școală. De unii se prinde, de alții nu, dar strădania noastră trebuie să existe, pentru a șlefui caractere, astfel ca prin fapte, prin vorbe și prin luări de atitudine pline de bun simț, să-și poată câștiga respectul.Începând din familie, trebuie să existe respectul aproapelui,un comportament care să nu lezeze pe cei din familie și pe cei din societatea în care trăim: să mâncăm cuviincios, să vorbim cuviincios, să repetăm cuvintele de politețe: saluturi ale dimineții, zilei şi ale serii; să nu ne lipsească cuvântul „mulțumesc!”, să nu ridicăm tonul, să nu jignim.

Ca toate cele, bunul simț se învață, nimeni nu se naște politicos, nu le știm pe toate și avem multe de învățat pe parcursul vieții! Depinde doar de deschiderea noastră spre învățare și despre curajul de a insufla și altora învățătura bunului simț. Aceasta este esența celor 7 ani de acasă.

M.A.: Cum se derulează o zi din viața unui cadru didactic?

R.N. S.: Dacă ar fi să o descriu în câteva cuvinte ar fi casă-școală-casă/școală. Când ești cadru didactic nicio zi nu seamănă cu cealaltă. Cât timp ești omul de la catedră, dacă chiar vrei să îți faci treaba cum trebuie, în afara orelor de somn, trei sferturi din timp sunt alocate școlii. Orele de curs sunt puține în comparație cu cele 8 ore de stat la locul de muncă din alte domenii. Dar cel mai mult timp un cadru didactic îl alocă pregătirii lecțiilor. Să vă spun cum decurge exact ziua unei educatoare.

Ziua începe devreme, cel târziu la 5,30. Rutina de dimineață cuprinde obligatoriu dichisit cu „bijuuri” asortate și machiat, ca la carte. Nu vrei să intri în grupă și să ți se arunce din zbor, cu o sinceritate dezarmantă: „Azi nu prea ești frumoasă doamna!”

De obicei ești prima care intră în grupă. Gâgâlicile ajung câte unul, îți sar în brațe sau te salută din mers în drum spre locul de joacă. Primești vreo 10 „te iubesc doamna!” și recunoști, că îți ridică moralul.

Cât ei se joacă și își povestesc ce li s-a întâmplat, tu îi privești cu atenție și cu mult drag. Sunt la vârsta la care sunt foarte spontani și dezarmant de sinceri. Una din regulile grupei: fără pistoale, săbii, lupte sau bătăi, le cam dă de furcă. Jocurile de pe telefoane, sau tablete exact pe astea se bazează, dar cum la grădiniță nu sunt permise, merge și joaca fără.

Din când în când trag cu ochiul la tine şi așteaptă…. “Pfuuu! Ce somn îmi este!” exclami tu. Un strigăt de victorie răsună în grupă și piticoții se reped să te ajute să îți faci cafeaua. Unul aduce cana, altul lingurița, altul borcanul cu cafea. Unul pune o linguriță de cafea, altul a doua, 2-3 o amestecă la început, apoi alți 2-3 o desăvârșesc peste vreo 10 minute.

Acum vezi sprâncene ridicate, fețe oripilate, leșinați de indignare că doamna îi pune pe copii să îi facă cafeaua. De fapt, vorbim despre viață. Copiii învață să manipuleze obiecte, să dozeze și să măsoare, să respecte reguli de igienă și siguranță. Este un mod banal de a le trasa responsabilități şi a le dezvolta încrederea în sine și autonomia. Să îi faci doamnei cafeaua este o chestie. Uneori când o gâgâlice nu are chef de grădiniță și ar face orice să se întoarcă acasă, pregătitul cafelei este un motiv serios să se despartă de mama.

Concurență mare este și pe onoarea de a fi de serviciu în sala de mese sau la distribuirea materialelor din grupă. Își construiesc căsuțe din te miri ce, formează familii, fac mâncare, (întotdeauna și ție), duc „copiii” la medic, sau în parc la joacă, sunt șoferi, sunt animăluțe de companie, iau cărți și „citesc”, schimbă informații între ei, încep „de ce”-urile (uneori câte 100 pe zi). Nu trebuie să spui nimic, nu trebuie să îi întrerupi. Te ridici și ei înțeleg că este timpul pentru activități. Uneori negociază timpul de joacă: „Încă un pic”, alteori vin și întreabă: „Când facem activități?”

Activitățile înseamnă rearanjarea mediului educațional. Adică măsuțe luate în brațe, mutate în timp ce povestești ceva care să îi pregătească psihic pentru ce urmează, sau cânți, scăunele pe care le așează ei ca să te ajute. Nu pare mare lucru, nu? Poate, dar ca să faci toate astea ca la carte, trebuie să ai o pregătire profesională beton.

M.A.: De ce ați ales să fiți educatoare?

R.N.S.: Eu sunt un cadru didactic norocos. Am predat la toate nivelele învățământului preuniversitar. Am început ca învățătoare la Spitalul pentru afecțiuni neuro-motorii de la Vâlcele, Covasna. Predam după-amiaza copiilor internați în spital pentru afecțiuni deloc ușoare. După numai câteva luni am fost detașată în interesul învățământului pe catedra de psihologie și pedagogie la clasa de pedagogie nou înființată în Sfântu Gheorghe. După numai două săptămâni a fost înființată grădinița de aplicație a liceului. Am primit catedra de educatoare dimineața, iar de la orele 12 la liceu orele de psihologie și pedagogie. Am dat concurs și m-am titularizat ca educatoare. Am decis că nu îți poți face treaba cum trebuie atunci când lucrezi în paralel la două nivele atât de diferite și am simțit că locul meu este acolo între cei mici.

Cred că educatoarele, sunt cele mai importante cadre didactice din sistemul de învățământ românesc. Nu vreau să jignesc niciun coleg și nu le minimalizez munca pentru că au o misiune foarte-foarte grea, dar educatoarele sunt cele care construiesc temelia cunoașterii, ele sunt cele care le formează copiilor primele competențe, cele care le oferă primele instrumente necesare învățării.

Ca educatoare lucrezi cu cei mai sinceri oameni de pe planetă, cu cei mai spontani și curajoși. Copiii spun exact ceea ce cred, ceea ce vor și când vor. Dar în același timp sunt cei care  absorb informațiile, ca un burete, și dacă ajungi la sufletul lor, devii modelul pe care îl vor urma toată viața.

M.A.: Dacă nu ați fi fost cadru didactic ce meserie ați fi ales?

R.N. S.: Dacă nu aș fi fost cadru didactic cred că aș fi fost jurnalist. Unul din acei jurnaliști pentru care cultura și educația ar fi fost subiectele principale, care s-ar fi bătut pentru ele. Am cochetat un pic cu politica, dar am constatat că trebuie să faci mult prea multe compromisuri, să renunți la demnitatea și valorile în care crezi. Nu sunt dispusă să fac acest lucru.

M.A.: De câți ani lucrați în învățământ?

R.N. S.: Lucrez în învățământ de exact 30 de ani și nu regret nicio clipă. Dacă mi s-ar oferi șansa să o iau de la capăt aș face același lucru. Pentru că dincolo de dificultăți, de atitudinea societății față de profesori, sunt ei copiii din care o parte îmi sunt colegi de catedră, o parte au ajuns mult mai departe, care au cariere de succes și care mă salută pe stradă, sau mă sună de ziua mea.

M.A.: Câte ore din viață dedicați meseriei într-o zi?

R.N. S.: Ooo! Multe, foarte multe! Cam 10 ore zilnic, uneori 12. Recordul este de 56 de ore când am fost în tabără cu copiii de 4 ani. Este interesant să dormi în cameră cu 18 gâgâlici. Pentru fiecare 5 ore în mijlocul copiilor, am nevoie de minim alte 5 pentru a le pregăti.  Cel mai greu este să anticipezi cam ce întrebări îți vor pune copiii, pentru că, deși a greși este omenește și nimeni nu le știe pe toate, nu este prea bine să nu le poți răspunde copiilor la întrebări. Și ce întrebări pot pune copiii! Doamne! „De ce roata nu este pătrată?”

M.A.: Cu ce nu sunteți de acord în educație astăzi? Ce ați modifica?

R.N.S.: Aș schimba foarte multe. În primul rând aș impune reguli stricte, măsuri de disciplinare a elevilor și părinților, exact cum se întâmplă în sistemele de învățământ de succes. Nu! Nu mă refer la sistemele țărilor nordice, deși au și ele părți bune. Dacă ați remarcat tot mai multe țări revin la reguli și limite în școli. Permisivitatea este păguboasă și periculoasă. A se vedea cazurile tot mai grave de violență din școli. Nu sunt de acord cu amestecul părinților în școală. Nu mi se pare normal ca un părinte să vină și să impună profesorilor ce să predea, cum să predea și când să predea. Din cauza părinților avem rezultate tot mai slabe la învățătură. În goana lor după note, după faimă, din dorința egoistă de a-și îndeplini năzuințele profesionale prin copii, au impus acest sistem de evaluare „prietenos”, au ales ei, care sunt materiile importante și care nu, fără să le pese de ce își doresc copiii dumnealor, de ceea ce au nevoie.

Aș schimba legea educației, care este de-a dreptul hilară. Știți câte principii sunt enumerate în noua lege? 24! Pe discriminare, incluziune egalitate de șanse sunt 7 principii. Obosești citind același lucru formulat în șapte feluri. 

Aș schimba fundamental sistemul de pregătire și selecție a corpului profesoral. Dar cel mai important aș elimina ingerința politicului în școli. Sigur, că toți avem simpatii și antipatii politice, dar numirea decidenților la nivel de școli și inspectorate ar trebui să se facă prin concursuri reale, dure, în care comisia, să fie formată din cadre didactice din alte județe.

M.A.: Cu ce categorie de vârstă vă place să lucrați mai mult și de ce?

R.N.S.: Lucrez cu plăcere cu toate categoriile de vârstă și, în general, mă înțeleg foarte bine cu toate. Desigur cel mai mult îmi place să lucrez cu copiii preșcolari, dar și cu colege tinere sau debutante cărora vreau să le fac adaptarea cât mai plăcută, dar în același timp să conștientizeze ce misiune importată și-au asumat și câtă responsabilitate. Fac multe ore de mentorat și mă bucur când văd că fetele au succes.

M.A.: Cât îl ajută grădinița, apoi școala de azi, să se formeze ca om?

R.N. S.: Am spus-o de nenumărate ori: fără școală nu se poate. Rolul grădiniței este esențial. Întrebați orice învățătoare și vă va spune cât de mare este diferența dintre un copil care a frecventat grădinița și unul care nu a frecventat-o. Pe lângă cunoștințele, priceperile și deprinderile pe care le formează grădinița, vorbim despre socializare și familiarizarea cu mediul școlar. Copiii vin de acasă cu multe cunoștințe. Eu, educatoarea, sunt cea care îl învăț să le organizeze și ce să facă cu ele. La grădiniță se pun bazele gândirii critice, grădinița este temelia pe care se construiește. Dacă temelia este șubredă, construcția nu va rezista.

M.A.: Ce recomandări ați putea da tinerilor părinți?

R.N. S.: În primul rând să nu trăiască în locul copiilor lor. Copiii trebuie sprijiniți să meargă pe drumul lor, nu conduși pe un drum pe care îl doresc părinții.

Cea mai mare problemă a părinților este că sunt super protectori cu copiii lor, nu au încredere în ei și astfel cresc niște copii neputincioși, copiii sunt mult mai puternici decât credem noi adulții. Iar dacă le arătăm că avem încredere în ei și îi încurajăm, copiii ne surprind cu capacitatea lor de adaptare la situațiile noi și la provocări.

De asemenea, ar trebui să înțeleagă că fiecare etapă de vârstă are particularitățile ei, care trebuie respectate și peste care este bine să nu sărim. Fiecare deprindere, fiecare informație are timpul potrivit pentru a fi însușită. Întâlnim tot mai des copii de 4-5 ani care vorbesc engleză, citesc sau scriu, dar nu știu să sufle nasul, să mănânce singuri, ca să nu mai vorbim de renumitele scutece absorbante.

Un alt sfat ar fi, să țină copiii cât mai mult în aer liber, să îi încurajeze să facă mișcare. Copiii de azi au mușchii aproape atrofiați, au probleme de mobilitate. Și vina nu este a lor, este a părinților.

Să nu uităm de telefoanele și tabletele pe care părinții, din comoditate și din iresponsabilitate le dau copiilor de la vârste din ce în ce mai mici. Din această cauză avem atât de mulți copii cu autism și ADHD. Copiii sunt supra stimulați vizual și auditiv și sistemul lor nervos o ia razna. I-aș sfătui să revină la cărțile cu povești. Momentele în care copiii se cuibăresc în brațele părinților, le aud bătăile inimii care sunt unice și creează o relație indestructibilă. Un copil căruia i se citește seara povești este un copil fericit și care simte că este iubit. Ca să nu mai vorbim de efectul terapeutic al foșnetului hârtiei. Acesta este asemeni unui cântec de leagăn.

Și mai am un sfat: copiii trebuie iubiți responsabil. Un munte de jucării, un altul de dulciuri nu înseamnă și nu transmit iubire. Sunt mită pentru liniște și împăcarea conștiinței.

Cred că a venit vremea să dăm Cezarului ce e al său și să îi lăsăm pe copii să se dezvolte și să crească cum este normal, firesc, să îi lăsăm să fie copii, să greșească și să își îndrepte singuri greșeala. Să îi lăsăm să fie ei înșiși.

Părinții trebuie să fie modele demne de urmat pentru copiii lor. Nimic nu le dă dreptul să îi oblige să trăiască viața pe care și-ar fi dorit-o pentru ei.

M.A.: Dincolo de grădiniță, cine este Rodica Nina Secelean?

R.N. S.: Sunt un om obișnuit. Cu bune și cu rele. Cel mai important este că sunt o mamă împlinită și foarte mândră de fiica ei. Este un copil extraordinar, o luptătoare, o femeie puternică.  Am crescut într-o familie iubitoare, o adevărată familie tradițională, cu respect pentru Dumnezeu și semeni. Părinții mei au avut  o căsnicie de 65 de ani încheiați.

M-am născut, am crescut și trăiesc în Sfântu Gheorghe, Covasna și dacă întrebați pe stradă, probabil măcar 1 din 19 oameni mă cunoaște. Sunt unul din acei oameni care dacă se apucă de ceva nu se oprește până nu realizează ce și-a propus.           

M.A.: Ce face doamna Rodica Nina în timpul liber?

R.N.S.: Ce fac în timpul liber? Cel mai adesea scriu. După “Cafea cu aromă de cancelarie” va urma o „Cafea cu aromă de viață”. Scriu zilnic. Scrisul este modul meu de a comunica cu lumea. Încerc ca prin ceea ce scriu să îi încurajez pe oameni să se bucure de viață așa cum este ea, să fie ei înșiși, să stea de vorbă cu ei înșiși, să trăiască și să iubească frumos. Și dacă oamenii se regăsesc în scrierile mele și dacă le aduc alinare, mă simt împlinită. De fapt, este o provocare, o competiție cu mine însămi, o testare a limitelor. Mai scriu câte o lucrare sau articol de specialitate.

Când nu mai pot, plec pe coclauri. Îmi place să merg în natură, să ascult vântul,  păsările cerului și susurul izvoarelor, să simt mirosul pământului, al florilor, să mă bucur de frumos. Iubesc cu adevărat natura. Mă întâlnesc cu prietenii, râd, povestesc…mă bucur de fiecare clipă, de fiecare om pe care îl întâlnesc.

Îmi place enorm de mult să călătoresc. Locurile și oamenii noi mă încântă și mă provoacă să caut, să aflu secretele locurilor, ale oamenilor…

Mai nou sunt pasionată de fotografie. Evadez din ce în ce mai des și imortalizez tot ceea ce mi se pare interesant și special. Nu sunt profesionistă, dar pasiunea ține uneori loc de experiență.

M.A.: Cum vă relaxați?

R.N. S.: Cea mai reală relaxare este să beau o cafea undeva în compania fiicei mele, să fiu cu o cafea aburindă. Mă relaxez citind. Relaxarea este pentru mine și momentele în care sunt eu cu mine.

M.A.: O dorință neîmplinită.

R.N. S.: În general, cam mi-am realizat dorințele. Dacă ar fi să aleg una poate ar fi faptul că nu am mașină să mă pot mișca liber, unde și când vreau eu. Dar… cine știe? Poate se va împlini.

M.A.: Numiți o carte la care vă întoarceți, sau un autor.

R.N.S.: De fapt, sunt două cărți la care revin în momente de cumpănă. Prima este „Călători în eternitate” de Karl Gjelerup, o poveste de dragoste care dăinuiește de-a lungul mai multor secole din India antică până în perioada de colonizare a acesteia de către englezi. Romanul are două povești: una care se petrece în secolul trecut în timpul ocupației britanice și o alta dintr-un trecut foarte îndepărtat, este un îndemn să trăiești frumos, să fii cinstit și corect cu tine însăți.  Cea de-a doua „Patul lui Procust” a lui Camil Petrescu. Poate pentru că mă regăsesc  cumva în Camil Petrecu.

M.A.: Sau un film care v-a plăcut  enorm și v-a schimbat viața.

R.N.S.: Sunt destul de puține filme care m-au marcat. Eu sunt un om al cărții. Nu pot spune că mi-a schimbat viața vreun film. M-a impresionat „Nașul” a lui Francis Ford Coppola, prin dramatismul și realismul lui.

M.A.: Cum vă vedeți în viitor?

R.N. S.: Înconjurată de nepoți, de oameni dragi, cu stiloul și carnețelul într-un buzunar al rucsacului, cu aparatul de fotografiat în mână, sau vorbind tinerilor  despre cât de importantă este școala.