Andreea TĂNASE - Polonia a fost o experiență unică, extraordinară!

Interviu cu actrița Andreea Tănase despre cele 11 premii internaționale pe care le-a luat pentru spectacolul „#nuEu”,după Samuel Beckett, regia Casandra Topologeanu. Experiența din Polonia, de la la Brzezinka, pentru realizarea spectacolului “Dyind as a country”, după Dimitris Dimitriakis, în regia lui Jroslaw Fret, prezentat în BABEL F.A.S.T. la Târgoviște în iunie 2026.

Acum 10 ani îi luam primul interviu. O văzusem cum joacă, era genială, nu exagerez, am intuit disponibilitatea ei unică de-a nu se repeta în construirea personajelor. Și m-am convins între timp, căci am mai văzut-o jucând în alte spectacole.

Îmi spunea atunci, că Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște era șansa ei. Între timp s-a adeverit că așa este, că e locul unde a jucat roluri care au consacrat-o, a participat în festivaluri cu spectacolele în care a jucat și joacă, a avut parte de întâlniri profesionale importante, a cunoscut regizori care au ajutat-o să se cunoască și să se formeze ca actriță. Nu m-am înșelat în privința talentului ei.

Andreea Tănase uimește de fiecare dată când pășește în scenă, cu fiecare rol, personaj, spectacol. Între timp a luat și premii importante. În 2016, pentru rolul Samira Jusic, din spectacolul cu piesa „Balcanicele” de Jules Tasca, în regia lui Alexander Hausvater, pe care-l juca atunci la teatru, a fost nominalizată la Premiile UNITER – debut. Apoi, în 2018, i s-a decernat Premiul la categoria “Cea mai bunã actrițã” la Gala Tânãrului Actor Hop.

Spectacolul „#nuEu” a avut premiera în anul 2021, la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte. Prin întâlnirea fericită și creativă cu regizoarea Casandra Topologeanu, alături de echipa din spectacolul „#nuEu”, Cristian Cătălin Cărămidă şi Ovidiu Cristian, actrița Andreea Tănase a cucerit festivalurile mari ale lumii cu această monodramă, obținând 11 premii internaționale. Aceste premii sunt importante, iar Andreea a devenit mândria teatrului tâgoviștean.

În 2026, la Cairo International Festival For Experimental Theatre, i s-a decernat Marele Premiu pentru Cel mai bun spectacol. Festivalul de Teatru Experimental de la Cairo este unul dintre cele mai prestigioase festivaluri pentru artiştii din întreaga lume.

Iată ce s-a scris în presa locală despre Andreea Tănase: „Această reprezentaţie digitală a fost o lecţie profundă despre utilizarea noilor tehnologii. Acestea i-au oferit actriţei un mediu estetic şi intelectual care i-a permis să atingă un nivel extraordinar şi uimitor de interpretare teatrală.” (www.middle-east-online.com).

Belal El Gaml, (critic de artă din Egipt), despre Andreea Tănase:”Am fost cu adevărat fascinat de limbajul său teatral uimitor şi de vocabularul postmodern, ce purta o specificitate culturală unică, distinctă de conceptele teatrale tradiţionale”

Tot în 2026 i s-a decernat Marele Premiu pentru Cel mai bun spectacol la Internațional Monodramă Festival Bitola, în Macedonia de Nord, unul dintre cele mai vechi şi prestigioase festivaluri de monodramă din Europa și din Balcani. Acest festival din zona Balcanilor, dedicat monodramei este membru oficial al International Theatre Institute – ITI – aflându-se sub egida UNESCO.

Prin câştigarea Marelui Premiu la Bitola, Andreea Tănase se alătură unui palmares de elită, într-un festival care a devenit, o scenă de referinţă în Balcani.

Juriul internaţional de specialitate de la Bitola a motivat acordarea premiului astfel: „Spectacolul „#nuEu”reprezintă un proiect teatral contemporan care îmbină în mod organic elementele teatrului fizic cu o dimensiune psihologică în explorarea măştii sociale. Lucrarea este construită ca un instrument expresiv esenţial, în timp ce structura scenică fragmentată transmite destrămările interioare, apropiindu-se de estetica disocierilor şi a condiţionărilor. Interpretarea este conturată cu intensitate şi o subtilă nuanţare, transmiţând o complexitate emoţională profundă a personajului”.

În timp ce politica ne dezbină, teatrul ne reprezintă cu succes în lume, ne susține imaginea bună prin premii, iar actrița a devenit o ambasadoare a culturii românești. În presa noastră se scrie mai mult despre politică, iar cele 11 premii internaționale nu prezintă subiect de interes, au fost amintite doar într-o publicație online.

Spectacolul de teatru „#nuEu” îmbină elemente inovatoare de video şi sound design. A fost prezentat până acum pe trei continente: Europa, Asia şi Africa. În 11 ţări: Coreea de Sud, Cipru, India, Lituania, Mongolia, Croaţia, Sri Lanka, Egipt, Macedonia de Nord, Polonia. A adunat 11 premii internaționale.

Obținuse câteva premii internaționale, când a dat admitere anul trecut, examen la Facultatea de Teatru, ca să își perfecționează studiile. Îşi aprofundează în prezent cercetarea teoretică şi practică în cadrul programului de Masterat în Studii de Teatru şi Performance din cadrul UNATC Bucureşti.

Frumoasă, talentată, ambițioasă, cultă, perseverentă, Andreea Tănase e una dintre cele șase actrițe din distribuția spectacolului “Dyind as a country”, după Dimitris Dimitriakis, în regia lui Jroslaw Fret, care a avut loc anul acesta în Babal F.A.S.T. la Târgoviște.

Din decembrie 2025, Jaroslaw Fret a lucrat pe textul autorului grec Dimitris Dimitriadis, (Thessaloniki, 1944) “I am Dying Country”, iar ca să-l pună în scenă, regizorul s-a gândit să colaboreze cu Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște. Astfel, invită șase actrițe de la Teatrul “Tony Bulandra” la Brzezinka, în Polonia.

Curiozitatea m-a împins mai departe, să văd cum a fost lucrul pentru spectacol, ca să înțeleg și mai mult, prin mărturiile vii, privind metoda de lucru în acel “laborator” al lui Grotowski de la Brzezinka, în Polonia, evident, școala de actorie. Am stat de vorbă cu regizorul, iar mărturia sa este la finalul acestui interviu. Despre cum au fost cele trei zile de pregătire pentru spectacol, ne spune și Andreea Tănase.

Monica ANDREI: Cum s-a desfășutat programul tău în Polonia, la Brzezinka

Andreea TĂNASE: O experiența specială. Mi-am dorit enorm să ajung la laboratorul lui Grotowski. El l-a înființat acolo în Polonia, la Brzezinka. Atelierul acela nu avea geamuri, atunci când a înființat laboratorul. A găsit acel loc și clădirea, a spart pereții, a creat un spațiu nou. Apoi a făcut ferestrele. A creat o punte spre lume. Grotowski a creat laboratorul, din pădure, de la Brzezinka, din Sudul Poloniei ca să poată lucra cu actorii, la spectacolele sale.

Atelierul de la Brzezinka este situat într-o pădure, departe de zgomotul lumii. E o casă de cărămidă, cu mese și scaune din fier vopsite alb, ce pare neterminată, în locul acela, înconjurată de pădure. E locul ales pentru a căuta să se detașeze de forma teatrului de atunci, de toate convențiile teatrale, de cotidian, ca să caute dincolo de teatru, dincolo de rol și ce presupune a fi un spectacol. Dorea să găsească un soi de pre expresivitate, iar actorul să fie conectat la esență. Ajungea la emoțiile primare ale actorului. Am simțit trecerea aceasta cât am stat acolo.

Noi am ajuns la Brzezinka noaptea, ni s-a spus că ei lucrează cu două tipuri de laboratoare: laboratorul percepției și laboratorul disconfortului.

Am intrat noaptea în acea pădure, unde se afla atelierul, un loc pe care nu-l cunoșteam, ajungeam pentru prima dată. Ni se precizase, că atunci când mergem în pădure, să o facem în tăcere. Era un legământ. Să mergem prin pădure, prin râu, fără să vorbim între noi, fără să mâncăm, să simțim natura, energia locului, toate senzațiile pe care le aveam, ce a declanșat acel loc în noi. Nu aveam voie să vorbim decât ce era esențial în acel întuneric.

36 de ore, fără telefon, că nu aveam semnal. Am crezut că va fi greu, că nu vom comunica la telefon, nu vom sta în rețelele sociale, dar de fapt, cel mai greu a fost comunicarea cu celălalt. Să mergi prin pădure noaptea și să nu vorbești cu colega.

Apoi lipsa hranei. Aveam mâncare. Ni s-a sugerat să nu mâncăm. Ca să lăsăm corpul liber, să simtă pădurea, apa, locul.

Îmi aduc aminte, că după o plimbare, seara, am ajuns la atelier, am mâncat toți carbohidrații. Pe fond de oboseală. Pentru mine acest lucru a fost greu.

Era extraordinară experiența asta, că întâlnirea cu întunericul pădurii, cu locul necunoscut. Mi s-au activat niște frici ale mele din copilărie legate de întuneric, lipsă de control, de nesiguranță, de spații nesigure. Evident că am avut senzația că toate animalele pădurii vin spre mine. Eram cea mai speriată din grupul respectiv.

Trezirea, a doua zi dimineața, avea loc cu un gong. M-am simțit ca într-o mănăstire, parcă eram șaolin. Era totul milităresc organizat, în cele trei zile. La ora 4 dimineața era trezirea, aveam 10 minute la dispoziție, să ne ridicăm din pat, să ne spălăm pe dinți, apoi să plecăm. Nu știam unde vom pleca, sau ce vom face.

La miezul nopții eram în pădure pe întuneric, mergeam. La 4 dimineața mergeam prin pădure cu ochii închiși, explorând, în picioarele goale. Am simțit exact cum chestia animalică din mine s-a trezit. Mă eliberasem mental de tot ce avem înainte de a sosi în acel loc. Apoi ieșise la suprafață instinctul de vânător, de animal. Eram conectată la pădure, la copaci, la pământ, la apă, prin miros, respiram aerul dens, simțeam întunericul în toți porii.

Cred că genul acesta de antrenament cu trezit la ore fixe, făcea și Grotowski cu actorii lui. Am aflat și niște povești. Oamenii din jur credeau despre el că face în acel loc tot felul de hidoșenii, ritualuri, magie neagră. Ei nu înțelegeau ce însemna lucrul cu actorii. Grotowski explora exerciții cu actorii lui.

Pregătirea pentru spectacol a început cu această izolare, mersul prin pădure în tăcere, în picioarele goale noaptea. Izolarea în acel loc a însemnat o asceză. Adică debarasearea de emoțiile și gândurile cu care veneam din lume, iar atenția mea era spre pădure, apa, locul prin care pășeam desculță. Se activau simțurile, tot ce era reprimat în inconștient. Trebuia să fiu atentă și să merg.

Eram în plin proces de creație, prin tot ceea ce făceam, consumam energie, emoție, iar atenția mea era spre simțurile mele. Nu am avut prea mult timp să facem altceva.

Nu cred că aș fi putut face față programului dacă era mai lung. La final, mi-am notat niște lucruri.

Lipsa canalelor de comunicare, a telefonului, în special, îți dădea o izolare bebefică. Ne concentram pe muncile pe care le primeam. Atenția noastră era acolo, la ce ni se dădea de făcut. Aveam acea energie bună direcționată spre munca în text, rol, spectacol.

Apoi a urmat lucrul pe textul lui Dimitri Dimitriakis. Fabulos text. Se presupune că e cel mai bun text al grecilor, destul de puternic, care atinge teme actuale, mai ales despre sexualitate, război, sterilitate.

În spectacolul “Dyind as a country”, după Dimitris Dimitriakis, în regia lui Jroslaw Fret, regizorul lucrează cu elemente naturale: apa, foc, pâmânt. Aceste elemente apar tot timpul în spectacolele sale.

Cred că adevărata provocare a fost întâlnirea cu textul și traducerea. Am primit versiunile în engleză și franceză ale textului original. Am tradus în paralel. Franceza era poetică, engleza era exact pe actorie. Am avut multe versiuni până la forma din spectacol. Autorul scrie cu un flux al conștiinței. Aveam de urmărit ideea textului. Un text care spune atât de multe!

Polonia a fost o experiență unică, extraordinară! Am făcut câteva exerciții pentru corp, dar timpul era scurt. Am gustat din acele exerciții: ritm, corp, voce. Regizorul lucrează mult cu vocea. Cu fiecare voce a noastră. Nu ne-a dat indicații psihologice. Se axa pe voce. Asculta sunetul vocilor noastre. Dorea ca fiecare voce să sune ca într-o orchestră. A lucrat la acest nivel cu noi. Fret a avut și niște cercetări pe muzică corală. E un regizor special. Lucrează altfel cu actorii. E o metodă utilă. Nu cred că mi s-ar potrivi.

M.A.: Nu trebuie să ți se potrivească. E o metodă de actorie care vine cu niște semințe, ele cresc în tine și înfloresc la timpul potrivit. De fructul acestei experiențe ai nevoie tot timpul ca actriță, la un casting, pregătirea pentru alt spectacol.

A.T.: Am învățat să privesc liber totul.

M.A.: Tot atunci ai luat un premiu în Polonia, la un festival.

A.T.: Am aplicat la festivalul de monodramă din Polonia.Se desfășoară la Cracovia. Festivalul Internațional de Monodramă din Cracovia, sau „Krakow Fest”. Ediția de anul acesta, “Eros Awakened”, a avut loc între 7–10 mai 2026. Pentru că acolo artiștii aplică, alții sunt invitați. Au participat 11 producții excepționale susținute de artiști din Europa, Asia și America de Nord.

Mergeam cu spectacolul „#nuEu”. M-au admis. Nici n-am știut că urma să ajungă și domnul Ranin, care a fost invitat. Surpriza a fost că am luat Marele Premiu.

Nu mai este niciun festival de monodramă în Polonia.Și ea se luptă să găsească sponsorizări, să reziste. E de apreciat. Lupta cu fondurile e grea, în orice țară. La Cracovia am primit și Premiul Special pentru participarea la Seoul la International Monodrama Festival 2027, care va avea loc în Coreea de Sud!

M.A.: Care dintre premii este mai deosebit?

A.T.: Festivaluri de monodramă nu sunt atât de multe. E important să dai șansa unor artiști talentați să se exprime, din diferite coluțuri ale lume. Fiecare premiu contează, este important atunci când îl primești.Cel mai mare premiu pe care l-am luat a fost cel de la Cairo, în Egipt: Marele Premiu. Festivalul Internațional de Teatru Experimental de la Cairo (CIFET) este unul dintre cele mai importante evenimente culturale din Egipt. Festivalul are 33 de ani, este cel mai mare festival, susținut de Ministerul Culturii din Cairo. Vin artiști cunoscuți în zona “teatru experimental”. Noi am luat acest premiu pentru monodramă pentru prima dată. Din România n-a mai concurat cineva la acest la festival. Spectacolul în care joc, e un spectacol atipic, folosim și video și sunet și text, am muncit enorm pentru el. Munca noastră se simte, spectatorii apreciază, iar premiile pe care le-am primit mi-au fost atribuite sincer. Pe merit. Fără intervenții, fără pile, am aplicat, m-au selectat, am participat alături de alți concurenți, am fost premiată.

M.A.: Ce premiu a urmat?

A.T.:. Apoi, cel de la Bitola din Macedonia este la fel de important. Festivalul Internațional de Monodramă este membru al rețelei UNESCO „One Man Show”. Cea de-a 27-a ediție s-a desfășurat în primăvară (23-29 aprilie) la Centrul Cultural din Bitolia. Am luat tot Marele premiu.

M.A.: Care ar fi ordinea, ca importanță?

A.T.: CAIRO, MACEDONIA, POLONIA, MONGOLIA, INDIA.

Am fost în festivaluri unde nu au avut secțiune competițională. În MONGOLIA, pe lângă Marele Premiu, am luat și celelate premii: Cea mai bună Monodramă, Premiul pentru Regie, Premiul pentru Actorie, Premiul pentru Scenografie. Și în SRI LANKA am luat Marele Premiu și Premiul pentru Cel mai bun scenariu. Textul spectacolului e scris de mine. M-am bucurat enorm. Am creat o întâlnire între textul lui Beckett și poveștile mele, ale noastre, în general, plecând de la temele lui. M-am bucurat că a fost recunoscută și această muncă de dramaturgie. Apoi, “Premiul special al juriului pentru noi tehnologii și meșteșug actoricesc”, așa l-au definit. Am avut o problemă tehnică, teatrul e dotat, era tare frumos. Scena era prea înaltă. Ca să ne salvăm spectacolul a trebuit să găsim o soluție. Cătălin, care m-a ajutat în călătoriile astea și cu partea de design, a venit cu ideea să proiectăm „live” pe spate ce se întâmplă pe jos, să poată vedea publicul tot. Atunci a devenit o chestie extrem de interesantă pentru spectacol. Ideea salvatoare a uimit juriul, publicul, a urmat premiul pentru noile tehnologii, datorită soluției. Am jucat așa și la festivalul din Cairo, iar soluția salvatorare a uimit din nou, ne-a adus premii. 11 premii internaționale.

M.A.: Cu ce gânduri te-ai întors din Polonia, sau de la Bitola din Macedonia?

A.T.: Că trebuie să continuăm. Am văzut acolo reacția publicului, am primit multe invitații. Cuvintele extraordinare: că acest spectacol trebuie văzut în continuare. Un îndemn sincer, de încurajare, să mergem să le arătăm altora spectacolul nostru, în cât mai multe țări. E lucrul cel mai frumos și important cu care am venit acasă, cu această încurajare.

M.A.: La noi sunt mulți invidioși, toți se cred talentați, vor premii, au pretenții… Cum te vei descurca printre ei?

A.T.: Mi-am dat seama că e drumul meu prin ceea ce am făcut, pornind de la textul scris, până la realizarea spectacolului. E munca mea. Am muncit enorm. Nu toți oamenii consideră că e valoros, că teatru se poate face în o mie de feluri, dar e important că noi am avut curajul să îl facem în felul nostru acest spectacol. Felul acesta al nostru ne poartă acum pe drumuri frumoase, funcționează în culturi diferite, acest lucru e important, că transmitem un mesaj, că suntem apreciați. E marele merit al spectacolului. Are mesaj universal, estetică diferită, funcționează în culturi de care n-a auzit nimeni, dar și în cele cunoscute, asiatice, arabe, europene. Publicul are empatie, deschidere, ne-a dat curaj reacția lui.

M.A.: În ce spectacol te va vedea publicul tău în următoarea stagiune la Teatrul “Tony Bulandra” de la Târgoviște?

A.T.: „Nebunul și moartea” de Hugo von Hofmanstahl, regia Dragoș Galgoțiu, care s-a jucat cu sala plină și în festival. Un text special, despre întâlnirea unui artist cu moartea. Joc iubita artistului moartă.

Despre Regizorul Jaroslaw FRET

Este directorul Institutului Grotowski, din anul 2016, dar muncește în acest institut de 36 de ani. Nu duce mai departe moștenirea maestrului său, ci împărtășește celor deschiși o modalitate de a-l pune pe Grotowski sub semnul întrebării și de a continua dialogul cu întrebările pe care Grotowski le-a lăsat.

Am învățat despre Jerzy Grotowski, la cursul de Teatrologie din Facultatea de Teatru, pe lângă teorie, am aprofundat noțiunile din școala de actorie, cu tot ceea ce aducea nou atunci și am rămas cu gândul la acel “teatru laborator”.

În ultimii trei ani, am avut ocazia să văd niște spectacole aduse de membri Institutului Grotowski la Babel F.A.S.T, de la Târgoviște. Am participat la conferință, la întâlnirile de dimineață din festival, i-am văzut spectacolele, i-am studiat actorii, am scris un articol.

Jaroslaw FRET și marea sa întâlnire: Jerzy GROTOWSKI

Anul acesta, Jaroslaw Fret a venit în festival și cu un spectacol realizat în colaborare cu actrițele Teatrul “Tony Bulandra”. Vizionând excepționalul spectacol, am înțeles și mai mult din esența “laboratorului” lui Grotowski.

Jaroslaw Fret avut ocazia de a da viață proiectelor importante alături de mari creatori ai teatrului contemporan. Cu Peter Brook a realizat ultimele trei spectacole. Cu Eugenio Barba a colaborat de zece ori. A mai colaborat cu Theodorus Terzopoulus, dar și cu alți artiști. Prin întâlnirile sale a deschis uși, sau creat spații de întâlnire, de schimb de idei, mod de învățare, în care generații și diferite moduri de a înțelege teatrul au putut dialoga și coexista.

Institutul Grotowski colaboreză cu Teatrul „Tony Bulandra” de trei ani. Până acum a dus în festival șapte spectacole, în diferite stadii de dezvoltare, ca un fel de “work in progress”. A venit pentru a treia oară în România la BABEL F.A.S.T și în iunie, 2026 la Teatrul „Tony Bulandra” de la Târgoviște și cu spectacolul său “I am Dying as a country” realizat după textul scris de autorul grec Dimitris Dimitriadis.

Prin ceea ce face regizorul duce mai departe moștenirea spirituală a maestrului său, prin spectacolele sale:

Jaroslaw FRET: În decembrie anul trecut am deschis un nou proces de lucru pentru a propune ceva diferit. Am ales textul autorului grec Dimitris Dimitriadis “I am Dying as a country”. Textul mă obseda de multă vreme. Nu eram pregătit să lucrez pe el. Nu eram sigur că îl voi pune în scenă, nu știam cum o să fie.

Apoi mi-a venit ideea să invit cele șase actrițe ale Teatrului “Tony Bulandra”.La Brzezinka le-am întrebat pe actrițe: “Sunteți dispuse să vă asumați acest risc împreună cu mine?”

Ele și-au asumat mult, mi-au arătat multe, mi-au arătat mai multe decât mă așteptam, iar datorită acestui proces, în lucrul pe spectacol, am devenit mai bogat spiritual, dar cred că și ele au avut de câștigat. Și pot spune acum, că datorită lor, știu mai multe decât știam la început despre text, spectacol, lucrul cu actorul.

Celor șase actrițe extrem de diferite le-am propus să intre în interiorul textului, pornind de la traducere, adică mai întâi să-l traducă în limba română.

Pornind de la versiunile în engleză și franceză ale textului, actrițele au tradus în limba română folosindu-și propriile cuvinte, propriile imagini și propria înțelegere a lumii din text și lumea pe care urma să o aducă în spectacol. În timp ce l-au tradus, așa cum îmi place să spun, ele au intrat într-un proces de a “imita” textul. Adică, la fel ca în muzică, imitația reprezintă fundamentul oricărei forme de colaborare: încerci să surprinzi ceva la celălalt, să te lași absorbit de tot și să treci acel ceva prin propria ta sensibilitate.

Lucrând textul, am fost atent la sunetul vocii lor, în parte. Frazarea, modul cum se jucau cu vocea, suntele lor rostind textul în franceză și engleză, un aspect extrem de important. De la primele repetiții, am înțeles cine ar putea să preia fiecare fragment din opera autorului grec, ca o parte a discursului în scenă.

“A acoperi” un text nu înseamnă doar a-l rosti, înseamnă a-i da viață, a-i oferi respirație, a-i găsi vocea proprie în scenă. Exact acest lucru au făcut aceste șase actrițe.

Acesta este primul meu „work in progress” în adevăratul sens al cuvântului. După șase zile de lucru, trei în Polonia, în a șaptea zi a avut loc reprezentația de la Târgoviște.

La Institutul Grotowski avem numeroase proiecte, lucrăm cu artiști importanți, sau care nu au notorietate, dar și cu tineri. Ceea ce mă interesează nu este vârsta sau notorietatea lor, ci modul cum reușesc să ne convingă prin ceea ce au de spus, ceva de important de întrebat, să ne arate acel ceva care face imposibilă tăcerea.