Despre Paște, Paștile – Praznicul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos

Hristos a Înviat!

Paște, Paștile sau sărbătoarea anuală a Învierii Domnului este cea mai de seamă dintre praznicele împărătești în creștinătatea ortodoxă, „al praznicelor praznic, sărbătoarea sărbătorilor” (cum este numită în Canonul Paștilor din Penticostar). Din punct de vedere calendaristic, de sărbătoarea Paștilor este legat tot ciclul mobil de sărbători, al anului liturgic bisericesc. De această dată este legată ordinea, succesiunea și denumirea duminicilor de peste an, cu evangheliile și apostolele care se citesc la Liturghie în tot cursul anului (trecute în calendar). Importanța acestei sărbători, i-o conferă și ciclul de trei zile, cât se sărbătorește. Cuvântul Paști (folosit de obicei la forma de plural lat. Paschae), e de origine ebraică (Pesah = trecere) și era folosit pentru sărbătoarea azimilor (Pascha), sărbătoarea anuală în amintirea trecerii prin Marea Roșie, când s-au eliberat din robia  egipteană ( Ieșire 12, 27), la 14 Nisan (prima lună plină după echinocțiul de primăvară). După unele păreri, termenul Paști, cât și sărbătoarea iudaică Pascha, ar fi de origine egipteană (în lb. egipteană Pașeh = trecere).  În timpul robiei în Egipt se sărbătorea, în valea Nilului, ziua echinocțiului de primăvară, adică a trecerii soarelui din emisfera australă în cea boreală (nordic), ca zi a biruinței luminii împotriva întunericului. Evreii au păstrat denumirea și serbarea, dându-i însă un sens religios și național. Din limba ebraică, cuvântul a fost preluat de creștini, fără a fi vreo legătură, decât de nume, între sărbătoarea creștină a Paștilor și vechea sărbătoare iudaică. Trecerea cuvântului în vocabularul creștin, s-a explicat prin faptul că evenimentele istorice comemorate în sărbătoarea creștină (patimile, moartea și Învierea Domnului), au coincis cu Paștile evreilor din anul 33, fiind însă de la sine înțeles că obiectul sau motivul Paștelui creștin este cu totul altul decât cel al evreilor, între cele două serbări nefiind altă legătură decât cea de coincidență de nume.     

           Paștile constituie cea mai veche sărbătoare creștină. Împreună cu Duminica, sărbătoarea săptămânală a creștinilor se sărbătorește din epoca apostolică (anii 33-100). Numirea de Paști s-a dat la început de primii creștini, comemorării  anuale a Cinei celei de Taină, care avea loc în seara zilei de 13 Nisan, adică în joia dinaintea Duminicii Învierii.

 Comemorarea consta dintr-o masă rituală care imita Cina și era însoțită de slujba Sfintei Euharistii. Denumirea de „Paști” a trecut însă la creștini, de la comemorarea Cinei la comemorarea morții Domnului.         Mielul care era jertfit și mâncat la masa pascală a evreilor (în amintirea mielului pascal din ultima noapte a robiei din Egipt, când Moise i-a trecut Marea Roșie și i-a eliberat), era considerat ca imagine sau preînchipuire a Mântuitorului, care s-a jertfit ca un miel, pentru răscumpărarea (53, 7; Ioan 1, 29 s.a). În sensul acesta (de jertfă) e întrebuințat cuvântul Paște la Sf. Apostol Pavel. Hristos s-a jertfit pentru noi ( I Corinteni 5, 7).

Comemorarea anuală a Cinei  stă deci la originea sărbătorii creștine a Paștelor. Reglementându-se  durata Paștelui a fost numită comemorarea Cinei din noaptea de 13 Nisan, adică  din Joia dinaintea  Învierii și s-a hotărât ca ea să se facă în noaptea de sâmbătă, spre a nu se întrerupe  Postul prin mesele rituale din seara Joii Patimilor.

Paștele înseamnă deci, la primii creștini, comemorarea anuală a celor trei momente din viața Mântuitorului: Cina, Patimile și Învierea.  Cu timpul însă înțelesul cuvântului Paști s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii, așa cum îl cunoaștem noi astăzi. Întrucât, în biserica veche au existat neînțelegeri privind data serbării Paștelui și pentru a le curma, Sfinții Părinți au hotărât, în cadrul Sinodului I Ecumenic (Niceea 325), ca Paștele să se serbeze de toată creștinătatea numai Duminica și aceasta să fie în prima Duminică cu lună plină, după echinocțiul de primăvară. Dacă însă prima lună plină (14 Nisan) de după echinocțiul de primăvară (21 martie) cade duminica, atunci se va serba în duminica următoare, pentru a nu corespunde cu Paștele evreilor, care se serba totdeauna la 14 Nisan. Data Paștelui poate varia într-un interval de 35 de zile ( 22 martie-25 aprilie, cu unele excepții chiar mai mult),  Pentru aceasta s-au stabilit încă din sec. III, tabele cu data Paștilor (numite Pascalii), pe mai mulți ani. Dar din cauză că nu toată lumea  creștină folosește același calendar bisericesc (unii încă mai folosesc calendarul iulian, adică vechiul calendar neîndreptat – stil vechi – alții pe cel gregorian, îndreptat încă din anul 1582, deci stilul nou – în Apus  și o parte din Răsărit ( printre care și România) s-a hotărât ca în toată Biserica Ortodoxă (indiferent ce calendar folosesc), Paștele să fie serbat la aceeași dată, și anume după Pascalia stilului vechi. Această hotărâre s-a luat în 1927 și a fost întărită de Consfătuirea  interortodoxă de la Moscova, din 1948. Privitor la modul sărbătoririi Paștilor, cea mai mare sărbătoare creștină, ea era și este privită ca o zi de bucurie (bucuria Învierii Domnului), marele eveniment din istoria mântuirii noastre, care stă la temelia credinței și a Bisericii creștine (I Corinteni 15, 14).     Tradiții: creștinii vopsesc ouă roșii, pregătesc miel ș cozonac, iar sărbătoarea ține trei zile. La evrei ține 8 zile și ei mănâncă pască în loc de pâine, adică un fel de azimă în foi subțiri și uscate (pâine nedospită).

 Pe lângă Paștele Creștin, mai sunt cunoscute în popor expresiile:  

1. „Paștele Blajinilor” ( pomeniri generale ale morților )

2. „Paștile  Cailor” – zicală populară, care își are originea în unele legende legate  de Nașterea Mântuitorului. Astfel se spune că atunci când Maica Domnului trebuia să nască, s-a adăpostit în staulul cailor, dar aceștia au tropotit atât și au mâncat tot fânul, încât ea, ca să poată naște s-a mutat în staulul boilor, aceștia fiind blânzi și liniștiți, au fost binecuvântați, dar pe cai i-a blestemat Maica Domnului să nu fie niciodată sătui, decât în ziua de Ispas, dar și atunci numai un ceas. ( Ispas se numește  în popor sărbătoarea Înălțării Domnului care este la 40 de zile după Învierea Sa). Atunci sunt Paștile cailor, căci atunci, iarba fiind din belșug se satură și ei, și încep să dea din cap în semn că sunt sătui. În sens peiorativ (disprețuitor, nefavorabil, depreciativ), zicala se referă la un timp inexistent, deoarece caii nu au Paști și de aceea se spune despre ceva ce nu se poate realiza, că va fi la „Paștile cailor”!

DRAGOMIR  VLONGA         – Alba Iulia –       04. 04. 2023.