Dragobetele – timpul sacru și sărbătorile de altădată

Pe vremuri în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii, în special  cei tineri, țineau sau făceau Dragobetele.

Celelalte date atestate sunt 28 februarie, 1,  3 și 25 martie în preajma Zilelor Babei Dochia și a echinocțiului de primăvară. Uneori, mai ales în sudul României, o perioadă întreagă, tot la îngemănarea lunilor februarie și martie sau, cel mai adesea, în martie, stă sub semnil Dragobetelui. Majoiritatea denumirilor sunt după numele din slava veche a sărbătorii creștine Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoarea numită în spațiul slav Glasvo-Obretenia. Românii noștri, ca și în cazul altor sărbători din calendarul popular, nu înțelegeau nimic din această denumire străină. Astfel numele slav a început să fie adaptat încet-încet limbii române, așa apărând în timp denumirile Vobritenie, Rogobete, Bragobete, Bragovete, unele apropiate de cunoscutul Dragobete, denumure cunoscută până în zilele noastre. Unii filologi susțin proveniența lui “Dragobete” din două cuvinte vechi slave: dragu și biti, care s-ar traduce prin expresia „a fi drag”. Alți filologi, explică denumirea prin două cuvinte dacice: trago – „țap” și pede – „picioare”, acestea transformându-se  în timp în „drago”, respectiv „bete”. 

Culegătorii de folclor de la sfârșitul sec. al XIX-lea și din prima parte a sec. al XX-lea au mai înregistrat și alte denumiri pentru această sărbătoare, precum  Ioan Dragobete, Drăgostițele, Sântion de Primăvară, Cap de Primăvară sau Cap de Vară Întâi, dar și Dragomiru-Floarea sau Granguru. Filologii încă nu și-au spus ultimul cuvânt  în această problemă, deși  pentru publicul larg, chestiunea nu este de un interes major, denumirera consacrată a sărbătorii, e vorba evident de Dragobete, fie ea slavă sau dacică (re)impunându-se în ultima vreme în conștiința publică.

De un interes mult mai mare se bucură, în mod firesc, modalitățile efective prin care tinerii de altădată țineau această sărbătoare, cât și în ce măsură și cum ar putea fi adaptate aceste modalități la zilele noastre.        Potrivit tradiției, Dragobetele  era „o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere. Dimineața devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare și, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei. Dacă vremea era frumoasă ieșeau afară din sat, mai ales pe dealuri, băieții adunând lemne pentru foc, iar fetele adunând urzici și flori de primăvară, flori folosite apoi adesea în descântece de dragoste. O parte din aceste flori, în special tămâioarele și viorelele, erau păstrate cu grijă până pe 24 iunie la (Sânzâiene). Atunci se culegeau niște flori considerate surori ale acestora, flori numite rojii (trandafiri sălbatici) și oglici ( flori mici, galbene), se făcea un buchet din toate și se arunca pe o apă curgătoare. Se considera că fetele care procedau astfel  săvârșeau „o faptă bună”, echivalentă cu o jumătate de sărindar ( rugăciune făcută de preot timp de 40 de zile în șir, în timpul liturghiei, pentru diferite dorințe ale credincioșilor, pentru iertarea păcatelor) în cer, căci altfel aceste flori nu s-ar fi întâlnit sau „împreunat” niciodată.

Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, păstrată cu mare grijă, ar fi avut proprietăți magice. Se spunea că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase și mai drăgăstoase. Dacă nu erau omăt și fragi, se strângea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se mai ales când Dragobetele se ținea în luna martie. În jurul focurilor aprinse pe dealuri , fetele și băieții discutau  vrute și nevrute, însă, cel mai adesea, se spuneau glume cu substrat erotic  sau se făceau hore. Fetele, cum simțeau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat.  În sudul României această goană fiind numită „zburătorit”. Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă. Dacă flăcăul era iute de picior și fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci fata se lăsa prinsă și avea loc o îmbrățișare, urmată de o sărutare mai lungă în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica,  în fapt, logodna ludică a celor doi,  cel puțin pentru un an de zile;  de multe ori, astfel de logodne în joacă prefățeau logodnele și căsătoriile adevărate.

Dacă nu se făcea cumva Dragobetele se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care  urma.  În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus,  opinia generală fiind că tot anul respectivii nu vor mai fi iubiți, iar dacă o fată ișea împreună cu un băiat și nu se sărutau se credea despre ei  că nu se voi mai iubi în acel an, că doar nu degeaba se spune că “Dragobetele sărută fetele”! Așadar, bucuria și veselia erau, trebuiau să fie, coordonatele esențiale ale acestei sărbători a dragostei!       

 Maturii aveau partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pui mâna acum  pe un bărbat străin (de sat) și deveneau pe dată drăgăstoase bărbaților în tot anul care urma!  Gospodinele aveau mare grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar și păsărilor cerului, nici o vietate nefiind vânată, blestemată sau, Doamne ferește, sacrificată la Dragobete. Sărbătoarea era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte din casă. Astfel, se scuturau toate țoalele și se așezau lucrurile prin casă „ca să vie binele și averea să se întoarcă la casă”. Dragobetele nu era socotit de bun augur pentru treburile mari, așa că oamenii evitau să muncească prin ogrăzi sau la câmp de teamă că „vor  ciricăi toată viața”.

Oricum, înaintașii noștri observaseră că oricare dintre lucrurile mărunte începute acum mergeau mai cu spor. Era, de altfel, o perioadă a multor începuturi sau întoarceri. Păsările se împerecheau și începeau să-și facă cuiburi, copiii nu mai mîncau așa de mult, cloștile începeau a clocii, celelalte surate neocupate începeau să facă ouă, vitele nu mai mâncau așa de mult etc., toate  dovezile depășirii unui prag calendaristic.

Semidivinitatea numită Dragobete era închipuită ca un flăcău voinic, puternic, frumos și tare iubitor, putând fi întâlnit prin păduri. De obicei, inspira dragoste curată și încredere, însă, unele fete și femei doreau neapărat să fie pedepsite de Dragobete, lucrând intenționat de ziua lui, iar apoi luând drumul pădurii, aici fiind „nevoite” să se lase iubite de Dragobete sau de un flăcău confundat cu Dragobete. De aici apărând expresia, des auzită pe vremuri „Nu te-o prinde Dragobetele prin pădure!” Chiar dacă mai „pedepsea” femeile, în general se considera  că Dragobetele ocrotea și purta noroc îndrăgostiților, tinerilor în special, putând fi asimilat unui Cupidon românesc.         Dragobetele, alături de zânele care luau forma Dragostelor, era socotit o personificare magică a iubirii. În această ipostază, el îi inspira pe îndrăgostiți, astfel încât  aceștia își spuneau cuvinte anume, cuprinse, se zice, într-un „Rețetar de cuvinte vrăjite”, rețetar folosit cu precădere la Dragobete. Rostite pe un anumit ton, asemănător unei adieri a vântului de primăvară, cuvintele nu trebuiau auzite decât de ființa iubită, lin, lumină, altfel puterea lor dispărea. Din acest original rețetar nu lipseau cuvintele precum: aproape, dor, dragoste, drag, dulce, farmec, fior, inimă, iubire, înger, lumină, rugăciune și prenumele ființei iubite. Pe de altă parte, această zi era una  dintre cele mai bune  din tot anul pentru făcut de ursit sau de dragoste.       

Toate credințele și practicile tradiționale de la Dragobete aveau un rost mai profund decât ne-am putea închipui, toți cei ce le înfăptuiau (re)echilibrându-și, din punct de vedere energetic,  organismul. În plus, atmosfera de veselie  specifică acestei sărbători contribuia la apariția unui tonus psihic optimist, prielnic sănătății, ca să nu mai amintim și de influiența magnetismelor sexuale, cu vădit efect regenerator pentru cei implicați direct. Așa stând lucrurile, se poate afirma că, într-un plan mai subtil, oamenii se vindecau la Dragobete unii pe alții! Nu întâmplător se spunea pe vremuri că Dragobetele era ținut și pentru ca oamenii, în special tinerii, să fie feriți de boli!

Originea acestei sărbători ar fi în ciclurile naturii, mai ales în lumea păsărilor, aceste vețuitoare fiind socotite de către strămoșii noștri cele mai apropiate de universul socio-uman. În acest context, nu e deloc o  întâmplare faptul că pasărea  era considerată una dintre cele mai vechi divinități ale naturii și dragostei.          În concluzie, ceea ce au făcut veacuri la rând românii și alte neamuri, în aceeași perioadă a anului ține de aceleași resorturi adânci, pe care, de abia le-am intuit în aceste rânduri. Este destul de puțin, însă credem că s-au creat  premize pentru o cercetare mai temeinică a acestei sărbători care suscită, din rațiuni străine spiritului acestei  sărbători, atâta interes în ultima vreme.

       DRAGOMIR  VLONGA            –  Alba Iulia –              22. 02. 2023.