Alegerile profesorului și învățarea vizibilă

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Am avut, cu ani în urmă, prilejul unei călătorii în Deșertul Sahara, și îmi amintesc ziua incandescentă în care ne-am legănat, pe cămile plictisite, prin nisipul fierbinte, către o oază promisă din apropierea unui sat berber. Cum nimeni nu a pretins vreodată că profesorii sunt modele de disciplină și cum și tagma cămilelor are exemplarele ei rebele, s-a întâmplat ca eu și cămila asociată să ne detașăm, în circumstanțe care nu merită amintite, de marele grup de exploratori, și să ne pierdem prin pustiul înșelător. După câteva clipe, cămila, cu o mentalitate mai flexibilă și mai adaptată provocării, a dispărut și ea printre dune, lăsându-mă doar cu speranța că beduinul care ne călăuzea va face în curând un inventar al grupului și mă va readuce printre turiștii disciplinați.

Deodată, s-a întâmplat ceva incredibil! Aerul din jurul meu a devenit umed, puteam vedea minuscule picături în jur, ca într-o rețea fină, strălucitoare, bine localizate, ca un nor străveziu care mă prinsese în mijlocul său. A durat o clipă, dar frumusețea amintirii va dura toată viața. Am avut sentimentul unui minuni, o hierofanie, o ploaie difuză într-un aer torid,vizibilă, concretă, dincolo de care pustiul nu mai putea fi niciodată la fel. Aventura a fost scurtă, beduinul cel responsabil a apărut și m-a condus către tabără, unde ceilalți turiști reveniseră din plimbarea sahariană, neștiind nimic despre miracolul rătăcirii mele.

Desigur, nu despre cămile și despre clima deșertică se vrea acest articol, ci despre situația care mi-a redescoperit această întâmplare. Luna martie a anului trecut m-a surprins prin deșertul cotidian al existenței mele de treizeci de ani încoace, cu un laptop vechi, cu o competență digitală medie, cu o energie stimulată de sala de clasă și de privirile întrebătoare ale copiilor, fără altă experiență decât cea de pe Adservio (catalog și mesaje) sau de pe câte un Skype ocazional, cu geanta veșnic plină de cărți după mine și cu o viziune relativ clară despre ceea ce înseamnă timpul școlii și timpul privat.

M-am trezit prinsă într-un șir succesiv de nori, în niște cercuri concentrice, într-un șir nesfârșit de burți de pești, încercând întâi nedumerire, apoi revoltă, adeseori spaimă, dar, la limanul final, în mod paradoxal, fericire. Am trăit, ca și atunci, în Sahara, o experiență revelatoare. Ce nu s-a schimbat? Am același laptop vechi și sunt dependentă în continuare de privirile copiilor, geanta de cărți e pregătită în fiecare seară pentru orele de a doua zi, încerc să restabilesc granița dintre timpul pentru școală și timpul pentru mine, profund afectată de nebunia învățării on-line. Ce e altfel? Diversitatea resurselor pentru fiecare lecție, de la destructurarea unui text pe Coogle, la restructurarea din Bookcreator, de la organizarea magică pe grupe din Breakoutroom la colțul misterelor de pe Padlet, de la emoția așteptării în Googleforms la bucuria aventurilor de Wordwall, de la dialogul viu de pe Meet la confesiunile de pe Googledrive sau la rigoarea de pe Whiteboard sau Jumboard. Momentul de feed-back al fiecărei lecții, adesori intuit doar în alergarea de la o sală la alta, a fost înlocuit de jocurile vesele de linii și de coloane de pe Mentimeter. Unii elevi, pierduți în zona gri a clasei fizice, au prins aripi în mediul on-line. Alții, e adevărat, s-au retras în spatele ecranului și pentru aceștia încă nu am putut face destul.

Comunicarea cu elevii a devenit mai familiară, pentru mine. M-am trezit deodată în casele lor, în camerele, în bucătăriile sau în balcoanele de unde s-au conectat, cu pisicile lor, cu înduioșătoarele rafturi cu jucării, cu bunicile trecând prin cadru ca să strângă o haină sau să aducă un ceai și i-am invadat cu lumea mea, cu pisica mea strecurându-se, curioasă pe ecran sau cu sunetul vreunui cocoș care trâmbița arogant în curte. Și, evident, mi-am cumpărat o tabletă grafică, un abonament pe Wordwal, am participat la cursuri, webinare, dezbateri, discuții pe grupuri de Facebook, de WhatApp, de messenger, ziua, noaptea, de sărbători, într-un ritm de-a dreptul înfricoșător. Și, din fericire, am înțeles foarte repede că nu va veni niciodată un beduin să mă salveze!

Dar când cercurile s-au oprit din rotația lor, când norii s-au risipit și au lăsat în urma lor doar lumina umedă care învelea orizontul, am știut că fusesem martora celui mai minunat mod de a mă redescoperi ca profesor. Și, ca mine, sunt convinsă, mulți alți profesori. De mâine, însă, vom reveni la școală, cu emoțiile firești ale omului vulnerabil în fața pericolului nevăzut. Vom păstra miracolul sau îl vom uita printre alte plăsmuiri efemere ale orizontului închis care este educația?

Îmi amintesc de “Învățarea Vizibilă”, a lui John Hattie („Majoritatea dintre noi ne aducem aminte de profesorul preferat, pentru că acesta căuta cu adevărat ca noi să îi împărtășim pasiunea și interesul pentru disciplina pe care o preda, părea să facă eforturi suplimentare ca să se asigure că am înțeles, ne tolera greșelile și învăța din ele și se bucura când reușeam să atingem criteriile de succes. Acești profesori motivați au avut la dispoziție același timp, același curriculum, aceleași cerințe de examen, aceleași condiții materiale, același număr de elevi la clasă ca și ceilalți profesori, dar au transmis cu convingere entuziasmul provocărilor, angajamentul și preocuparea lor pentru învățare.”) și sunt convinsă că miracolul apare doar o singură dată. Restul e alegere.

Sursa Imaginii: Taryn Elliot