Autorul sau autoarea? Disimularea în creație

Autorul Articolului: Teodora Iacob

Până unde este permis să meargă abnegația unei persoane? Cât de îndelungate sunt, în fapt, efectele unor decizii luate, din iubire, din descurajare sau din resemnare, în tinerețe?

Drama „The wife” („Soția”), ecranizare a romanului cu același nume, aparținând scriitoarei americane Meg Wolitzer, este tulburătoarea poveste de viață a unei femei ajunse la maturitate. Ne aflăm în 1992 și ne întâlnim cu soții Castleman, într-o aparentă seară oarecare. Începutul ex-abrupto, suprinzând o discuție între cei doi vârstnici, dezvăluie temerile bărbatului referitoare la un viitor apel și consecințele sale. Acesta își asigură, într-o manieră boemă soția, că, în cazul în care conversația nu este favorabilă, pot oricând să lase în urmă responsabilitățile cotidiene și să se bucure de frumusețea clipei într-o cabană izolată din Maine, ignorând compătimirea celorlalți. Receptorului i se prezintă anvergura veștii așteptate de protagoniști abia în scenele următoare, când, dimineața devreme, liniștea este străpunsă de soneria monotonă a telefonului. Apelul este efectuat de peste întinsul ocean, din capitala Suediei și îi anunță pe soți că, prin prisma valorii incontestabile a operei sale, întreaga suflare pasionată de literatură de calitate îi mulțumește pentru muncă lui Joseph Castleman și îl invită în Stockholm să își accepte onorabila distincție. Ceea ce frapează privitorul, având în vedere și titlul filmului, este rolul atribuit partenerei de viață a noului laureat – i se spune să aibă grijă de Joseph, care va fi acaparat de multitudinea de apeluri și obosit din pricina interviurilor numeroase. Aceasta confirmă faptul că se va strădui ca soțul ei să aibă parte de un tratament excelent, transmițând non- și paraverbal ideea că această grijă protectoare este un obicei în relație (sugestiv ilustrat încă din primele cadre ale filmului, prin avertismentul acesteia despre legătura dintre consumul de zahăr și insmoniile lui Joe).

Scena petrecerii organizate în cinstea lui Joseph permite zugrăvirea cercului de apropriați ai celor doi, ocazie cu care aflăm că David și Susannah sunt copiii cuplului. Susannah este însărcinată, fiind portretizată ca o tânără fericită, spre deosebire de fratele ei mai mare, scriitor în devenire, dar măcinat de goana după laudele tatălui, admirator al căruia este pe deplin. Legat de o scurtă povestire pe care a scris-o și le-a arătat-o părinților, mama sa îi spune că este minunat realizată, dar David trece rapid cu vederea peste această remarcă, întrebând imediat de părerea „scritorului”  , vădit considerând-o mai importantă.

Cei trei membri ai familiei, fără Susannah, se îmbarcă în avionul transatlantic, cu destinația Stockholm. Privită din exterior, această familie nu ar atrage atenția prin nimic neobișnuit, poate doar remarcabil, prin persoana lui Joseph Castleman, proaspătul deținător al Premiului Nobel pentru literatură. Cu toate acestea, neobișnuitul ni se relevă treptat, prin intermediul unor flasback-uri ce îi conturează pe cei doi soți la Smith Colllege: Ea - studentă pasionată și talentată, cu o scriitură unică, intimă, de o profundă analiză psihologică -, El – tânăr profesor de literatură, cu șarm autentic și viziune profundă asupra actului creator („un scriitor trebuie să scrie”). Tânăra Joan dă spre citire mai multe texte, creații proprii, care îl impresionează puternic pe profesorul Castleman, cu precădere o povestire ce pare a fi inspirată din viața acestuia, intitulată „Soția profesorului univeristar”, căci el era, pe acea vreme, deja căsătorit și tată al unei micuțe copile. Într-o altă scenă a acelor vremuri, facem cunoștință cu o scriitoare excentrică, pe care Joseph i-o prezintă lui Joan. Femeia nu face altceva decât să îi taie aripile lui Joan, amintindu-i că, un scriitor nu trebuie doar să scrie, ci „trebuie să fie citit”. Așadar promițătoarea artistă este pusă față în față cu nedreptatea, inegalitatea de gen, căci pentru o numai femeie, talentul literar nu putea fi îndeajuns...

Prin destinul lui Joan, filmul tratează realitatea multor altor destine feminine simetrice, marcate de imparitate de șanse și de resemnare în umbra soțului. „Joanie” ajunge partenera de viață a lui Joe, dar acesta își pierde poziția din mediul academic și încearcă să se concentreze pe scris. În ziua în care termină manuscrisul primului său roman, Joan se bucură sincer pentru el și se gândește să îl prezinte editurii la care lucra ca secretară. În ciuda speranțelor, parcurgându-l, observă calitatea precară a textului. Acesta este punctul de plecare a recunoașterii valorii scriitorului Castleman, dar, știm noi, nu Joseph, ci Joan.

În paralel, în capitala suedeză, Joan are parte de o întâlnire nesăbuită cu un jurnalist în căutare de scandal, acesta este însă doar pretextul pentru ca ea să își revizuiească hotărârile anterioare și să conștientizeze că dublul rol de tăcută soție supusă și de scriitor de geniu, camuflat în spatele altui nume, nu o mai mulțumește.

Deznodământul este unul deopotrivă surpinzător, dar și așteptat. Întrebările ulterioare sunt cele purtătoare de finalitate, de fapt. Translatată în alte domenii, soarta lui Joan nu mai este totalmente unică, în existența unor alte povești de viață asemănătoare, ale unor soții poate prea devotate.

Ar fi putut, oare, Joan să mențină secretul în continuare, de dragul liniștii sufletești și al păcii în familie, cu condiția ca Joseph să fi renunțat la egoismul paroxistic și, în primul rând, la a-și prezenta soția prin eticheta „ea nu scrie”? Ar fi fost corect și just ca adevărul să fi ieșit la iveală sau ca Joan să păstreze realitatea pentru sine, conștientizând că toate aprecierile adresate lui Joseph, inclusiv prestigiosul Nobel, sunt, în realitate, completamente ale ei? Acestea sunt interogații la care doar privitorul își poate, pe cont propriu, răspunde, dar ele oferă, fără orice urmă de îndoială, o altă perspectivă asupra graniței dintre pura influență asupra operei unui artist și radicala transformare a acesteia.

Filmul a apărut în 2017, sub regia lui Björn Lennart Runge, cu scenariul aparținându-i lui Jane Anderson și Glenn Close, împreună cu Jonathan Pryce, în rolurile principale.

Sursa Imaginii: amazon.com