File din cartea amintirilor...

Autorul Articolului: Teodora Iacob, clasa a 12-a A

Cred că eram în clasa a II-a sau a III-a când, într-o toridă zi de iunie, am avut serbarea de vară, adică liantul dintre un întreg an școlar de muncă și vacanța mare, vacanța cea plină de surprize...

Pe atunci, pentru noi, serbările erau pe deplin importante, ceea ce se întâmplă și acum cu cei care mai au prilejul de a participa la așa ceva. Serbările erau momentele-cheie ale anului, când talentul avea nu doar permisiunea, ci obligația să iasă din băncuță și să dea pe spate publicul încremenit de emoție cu poezioarele pe buze, când personajele principale nu mai erau cititul, scrisul și socotitul, ci recitatul, cântatul și dansul... De fapt, pentru cele trei serbări principale ne pregăteam mereu cu cel mai mare drag și cu cel mai mare sârg.

Totul începea de la primirea rolului, împărțire care intra în slujba doamnei învățătoare și despre care nu obiecta nimeni nimic; exista o lege nescrisă că ceea ce îți era arondat îți venea mănușă. Odată rolul atribuit, fiecare actor și-l asuma cu seriozitate: deveneam zâne, moși Crăciuni, anotimpuri, flori, necuvântătoare, crai, vrăjitoare etc.  Cu asta, aventura abia începea... în ziua respectivă, ajungeam acasă, aruncam ghiozdanul și ne concentram, ca niște veritabili actori, să învățăm la punct și virgulă versurile. Aici putem recunoaște fără teamă că profitam de niște adjuvanți, oameni de bază din spatele vedetelor care ne ajutau să reținem minunatele cuvinte, să ne pregătim un costum spectaculos, să ne depășim frica de a vorbi în fața atâtor persoane și care participau, în fine, indirect, cu aceeași trăire festivă la Serbare. Etapa următoare era întotdeauna cea mai lungă... repetiții, la care nu puteai sta liniștit, aveai aceleași emoții ca la reprezentația adevărată: trebuia să nu îți uiți rândul, dacă nu voiai să fii cel strigat de doamna învățătoare fix în mijlocul scenetei, trebuia să înveți melodia și versurile nuuuumeroaselor cântecele și, nu în ultimul rând, trebuia să treci cu bine peste momentul de glorie... în caz contrar auzeai:

- Teodora, să îți mai repeți rolul...

- Dragoș, învață poezia!

- Crina, nu uita că intri după al doilea cântec!

- Matei, ești primul, începi cu "Bună seara!"!

Finalul serbării era favoritul tuturor, pot fi convinsă. În sfârșit, avea loc momentul în care oamenii aceia din spatele vedetelor nu ne mai corectau sau încurajau, ci tot ei (părinți, bunici, frați, surori, unchi, mătuși, verișori) ne aplaudau cu nesaț! Imediat după ovații și după ce încăperea se umplea până la refuz de un sentiment de ușurare, urma premierea și elevii silitori, cuminți, harnici, atenți etc., etc. erau pe rând nominalizați să își primească diploma de absolvire a clasei, un, pentru mine, prea mic vraf de cărți și îmbrățișarea aferentă de la mult-iubita doamnă învățătoare.

Destul despre serbări în general, să revenim la serbarea aceea de final de an școlar pe care nu o pot plasa cu acuratețe în ciclul primar. Aceea nu a fost specială în sine, căci, drept să vă spun, nu mai știu ce rol am avut, cât de bine m-am descurcat, ce cântece am intonat triumfător, dar pot să vă prezint cu lux de amănunte ce a însemnat pentru mine, deja mare iubitoare de cuvânt, să descopăr pe lângă caietele de vacanță și, probabil alte câteva cărți care își așteptau lectura, o timidă, dar atrăgătoare carte - „File din cartea naturii” de Ion Agârbiceanu.

Nu știu să numesc ce a cauzat acea conexiune profundă cu titlul, cu coperta vernil, cu numele lung și alambicat al autorului, cu paginile gălbui, cert este că a fost ceva, o atracție inexplicabilă. Am simțit, ca o stare inedită, că de-abia aștept să ajung într-un loc retras ca să o deschid și să o savurez... țin minte că pe moment mă holbam la căprioara ilustrată pe copertă și mă gândeam că va fi o poveste palpitantă cu o tânără căprioară din pădure sau că va fi una cu final trist ca cea a lui Gârleanu. M-am bucurat și mai mult când am văzut că era o serie de povestiri, nu doar una...

Nu voi zăbovi mult asupra descrierii conținutului cărții, nu vreau să fac vreo recenzie, și nu pentru că nu ar merita, ci pentru că încă mă încearcă emoția și revelația copilărească din fața cărții acesteia, apoi dinaintea literaturii... și încă mă minunez de inefabilul legăturii noastre cu arta.

Vă voi mărturisi însă că povestea mea preferată dintre toate cuprinse în Filele cărții naturii... a fost și este „Nicu”. Invariabil, când o citeam, când o ascultam, când mă reîntâlneam cu Ea, retrăiam tristețea pentru mama cea lipsită de ajutor, mă lăsam oripilată de indiferența băieților și mă bucuram că nimic nu se înrăutățea și bunul Nicu continua să fie cel ce o sprijinea pe mamă în gospodărie. Cu toate că niciuna nu a putut vreodată să o detroneze pe „Nicu”, aveam și alte povestiri care îmi mergeau de fiecare dată direct la suflet. Titlurile simple, dar sugestive mă puneau mereu în dificultatea de a alege ce voi reciti: „Bunica Safta”, „Culesul proumbului”, „Ploaie cu șiroaie”, „Salcâmii în floare”, „Lângă rău”... Mai mult decât faptul că lumea deschisă de cartea naturii îmi dădea sentimentul de confort, mă fascina prin simplitate și îmi aducea aminte de peripețiile mele de la bunici, cred că a fost cea care mi-a arătat că orice carte e o comoară ce trebuie să fie dezgropată și valorificată, chiar dacă nu e între cele menționate în mod expres de doamna învățătoare, precum „Amintiri din copilărie” sau „Isprăvile lui Guguță”.

Nu am idee de câte ori am parcurs poveștile, dar știu sigur că acestea sunt cele care m-au învățat încă o altă lecție importantă despre cărți: nimic din povestea consemnată acolo nu se schimbă, dar totul se schimbă de fiecare dată când intrăm în ea cu alți și alți ochi.

Ani mai târziu am citit „Fefeleaga”, „Bunica Iova”, „Dura Lex” sau „Luminița” și am început să înțeleg și dedesubturile povestirilor, să decantez tezele lor morale, să privesc dincolo de lumea aceea a satului protejat de natură și animat de copii neastâmpărați, dar bucuria de a da câte o filă din cartea naturii nu m-a părăsit, e cu mine în suflet la fiecare parcurgere de orice filă... ca să îmi aducă aminte, ca vocea doamnei învățătoare când încurcam rolul, să tratez cu recunoștință, uimire și bucurie minunea lecturii.

„Și acum râsul lor umplea ulița.”