Învățătură simplă despre comunicare și cuminecare

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan 

Parcurgem vremuri în care comunicarea și-a schimbat paradigma într-un mod imprevizibil, iar omenia comunicării cu celălalt se proiectează atât de complex la granița dintre real și virtual. Cine vorbeşte o face pentru a-şi împărtăşi gândurile, sentimentele şi reprezentările, dorinţele sau hotărârile, dar [...] în acelaşi timp comunicările sale năzuiesc să atingă o sferă anumită a semenilor care întrebuinţează acelaşi sistem de simboluri lingvistice. Cine vorbeşte «comunică» şi «se comunică», afirma Tudor Vianu în Dubla intenție a limbajului și problema stilului. Actul comunicării presupune vorbire despre și întru sine, pentru și către ceilalți, deschidere și mărturisire, în sensul plenar al umanității noastre.

Limba însăși ne oferă lecția evoluției omului în spiritul comunicării, prin dubletul etimologic  cuminecare - comunicare. Sensul prim al acestui complex dar comun al omenirii era cuminecarea, împărtășirea, mărturisirea, vorbirea pe verticală, incluzându-l pe Dumnezeu, ca partener al dialogului întru adevăr. Comunicarea, dacă și-a pierdut sensul primordial, rămâne doar o spunere de cuvinte, un exercițiu de verbalizare, o vorbire pe orizontala profană a lumii înstrăinate de sacru. Cuminecarea înseamnă comuniune, comunicarea se asociază adeseori revelației singurătății.

Comunicarea, în sensul ei profund pozitiv, este o aspirație firească. Dorim să ne deschidem, să ne cunoaștem, să relaționăm. Să spunem cuvintele pe care le simțim crescând înlăuntrul nostru și pe care le credem aripi ale unor idei. Și le lăsăm să zboare pe Facebook, pe Twiter, pe cerul comunicării informatizate, care ne dă iluzia libertății și a prieteniei. Uitând, de cele mai multe ori, că e un cer artificial, că dincolo de mulțimile asunse în cortina monitorului, starea noastră e singurătatea. Ignorând, poate, cuvântul simplu către părinți, către colegul de bancă sau către omul de lângă noi. Și uitând, mai cu seamă, de cerul adevărat, în care cuvintele, rostite sau nerostite, își găsesc ecoul necesar. Contextul românesc al comunicării stă în zodia omeniei, a relației cu cel de aproape, căci, dincolo de legile care îl statuează, raportul de omenie e un raport de la om la om, ca între părtaşii aceleiaşi umanităţi .

“Poporul român, punând omenia ca sensibilitate a umanității la unitatea ei în vârful valorilor imanente, a avut în ea sursa tuturor celorlalte valori,, afirma Dumitru Stăniloaie. Basmele, proiecţii ale vieţii la moduri fabuloase, traduc idealul omeniei, dar și comunicarea, în relaţie cu binele, adevărul, dreptatea.

În ciuda scenariului său fantastic, basmul oglindeste problemele mari ale existentei umane, frământările cu vechime milenară, din care au rezultat contururile unei lumi ideale, fără metehne, cu norme de conduită perfecte.

Basmele oglindesc primele istorii ale relaţiilor omeneşti şi ale luptei omului cu forţele naturii.    Prin formula introductivă "a  fost odata", basmul se eliberează de mit, în sensul că se instalează într-o altă ordine temporală, faptul narat având valoare doar de trecut.  Ilustrarea sa cultă duce sensurile la un nivel şi mai profund, aşa cum se întâmplă, de pildă, în Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă. Eroul se iniţiază, într-un veritabil bildungsroman, parcurgând o serie de trepte. Iniţial fiu de crai, ilustrând doar motivul superiorităţii mezinului, el devine crăişor, prin urmare depozitar al unor potenţe care l-ar putea angaja în iniţiere, îndată ce o miluieşte pe Sfânta Duminică cu un bănuţ. Idealul omeniei îl separă de fraţii săi şi îl selectează din generalitate, individualizându-l. Drumul labirintic pe care îl parcurge alături de Spân îi oferă o identitate simbolică. El devine Harap Alb, fiinţă contradictorie, care învaţă, prin omenie, să învingă răul lăuntric şi să instaureze binele, să comunice și să se cuminece.

Constantin Noica afirma în Cuvânt împreună despre rostirea românească: Toată viața și toată societatea, laolaltă cu toată cul­tura sunt o chestiune de comunicare; dar sunt tot­odată și una de cuminecare. [...] Comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificații și înțele­suri; cuminecarea e de subînțelesuri. Sfatul lui implicit este următorul: comunicați în spiritul vârstei, eliberați prin cuvânt neliniști și doruri, temeri și aspirații, liberi de orice constrângeri, dar cu privirea mândră înainte, către ochii omului care vă ascultă, și cu sufletul deschis către înalt, dând vorbelor voastre înțelesuri și subînțelesuri din care să vă creșteți frumos propria ființă. Și îi adaug propriul sfat: rostiți-vă în cuvinte care zidesc!