La limita dintre tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

Autorul Articolului: Iulia Rotaru

Iulia Rotaru este elevă în clasa a IX-a, pasionată de literatură și pictură, și se simte legată de locurile din care vine, e atentă la poveștile oamenilor și le consemnează cu un condei sigur, construind o geografie locală populată de o umanitate autentică.

Credeați că toate poveștile au fost deja scrise? Eu cred că mai avem nevoie de încă niște vieți pentru a le asculta pe toate. Am cutreierat astăzi locul meu natal. Era aproape să fie șters de pe fața pământului de către Ceaușescu, pentru că se află între două dealuri, transformându-l astfel într-un iaz. Doar era să fie, dar nu a fost. Satul se numește Podu-Hagiului, un loc ce se află la granița dintre județele Iași și Vaslui, la o șchioapă de Prut, cum ar spune mama. A apărut în 1893, când un negustor venea dintr-un sat, Podolenii, și voia să ajungă la Huși. Pentru a trece pârâul Moșnișoara, a construit un pod din scânduri, denumit Podul lui Hangiu, după numele său. Aici, la limita dintre tinerețe și bătrânețe, există sute de povești ce aparțin unor oameni obișnuiți și cu un trecut de adus aminte în prezent.

Fiind la granița cu Republica Moldova, întregul loc a fost martor al celui de-al Doilea Război Mondial. Nemții și rușii cutreierau ulițele cu tunuri și tancuri, bătălia principală dându-se pe dealurile din apropiere. Deoarece eram cu rușii, ei trebuiau să aibă parte de tot confortul posibil, drept pentru care mâncau, beau din belșug și făceau multe nelegiuiri. Unii săteni aveau norocul să doarmă în case, în timp ce alții dormeau prin tranșee, alături de întreaga familie. Fiecare persoană avea vaci și oi, astfel încât mâncarea avea la bază brânză și lapte. O familie avea între cinci și nouă copii. Obișnuiau să se îmbrace cu haine de cânepă și opinci din piele de porc, aceste încălțări fiind luate la plimbare doar duminica.

După război, a existat o perioadă de câțiva ani de secetă și foamete. Oamenii ajungeau să mănânce ghinde, rădăcini de copaci și plante pentru a supraviețui. Din lipsă de mâncare, părinții își trimiteau copiii în Oltenia, unde își găseau un loc de muncă în schimbul zilei de mâine. Nenea Ion Bîrzu a mărturisit, la cei 80 și ceva de ani ai săi, că a ajuns într-un spital din Oltenia. Fiind problemă cu păduchii, toți au fost rași pe cap, iar el nu a scăpat. A fost recunoscut de către părinții săi datorită unui semn pe care îl avea la sprânceană.

După această perioadă, a urmat comunismul. Majoritatea persoanelor spun că acea perioadă a fost propice pentru ei, deoarece fiecare persoană avea câte un loc de muncă. Principalele trăsături ale oamenilor din sat erau și încă sunt bunătatea și respectul pe care îl aveau față de ceilalți. Era și încă este privit cu ochi răi faptul de a trece pe lângă o persoană pe care o cunoști și nu o saluți.

Pe atunci, școala era formată din șapte clase, echivalentul liceului din prezent. Nu toată lumea ajungea să urmeze toate clasele, deoarece nu existau caiete. Se scria cu niște cretă pe tăblițe, după care se ștergea. Dacă rețineai, bine, dacă nu, ei bine... nu. În ultimul an, cei mai buni copii primeau din partea ministerului câte două caiete. Dar după aceea, trebuia să te angajezi. Bunicul meu, Mircea Bratu, a urmat prima școală de electricitate. El era cel care aducea curent electric în casele oamenilor din sat. Alții au urmat un traseu mai creativ, dând frâu liber pasiunilor. Unchiul meu, Carol Bratu, iubea partea de design a hainelor, ajungând să creeze haine pentru Elena Ceaușescu. Când se întorcea acasă, aducea ziare și arăta familiei: „Uite! Pe asta am făcut-o eu, și pe asta tot eu”. Alte job-uri râvnite la acea vreme erau cel de lăcătuș sau muncitor pe șantier.

Cei mai mulți oameni își întâlneau dragostea la balurile din sat, unde cânta fanfara și „dansau de rupeau pământul”, după vorbele doamnei Oxăvia. Dacă îți plăcea de o fată, trebuia să te duci la părinții ei și să-i ceri mâna. Pentru a se putea căsători, băiatul trebuia să dețină o bucată de pământ și vite, iar fata trebuia să aibă o zestre formată din două oghealuri și șase perne. Exista posibilitatea de a te căsători fie din iubire, dacă aveai noroc, fie din obligație. Nunta dura trei zile ca-n povești, de obicei, de sâmbătă până luni, și se ofereau ca daruri produse, nu bani.

O întâmplare care m-a făcut să râd mi-a fost povestită de domnul Serdaru Dumitru, zis și Tică, un om inteligent, plin de viață și un bun povestitor. Pe când avea șase ani, a mâncat agude cu un grup de copii, înnegrindu-se din cap până în picioare. Când i-a văzut fata vecinei, a alergat speriată la bunica ei, crezând că e „dracul în persoană”. Mi-a spun că „mult mai bine era pe vremurile alea decât pe vremurile astea actuale. Acum, crede el, vremurile sunt pentru o generație de pături, dar sunt restul păturilor de jos care nu au putere economică. Dacă nu ai putere economică, oricât de deștept ai fi, stai acasă.” Ca sfat de la consătenii mei pentru cei tineri, ar fi bine să fie cuminți, respectuoși și nu cu nasul  pe sus, că nu-i frumos.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus puțin din povestea...  nu a mea, ci a sătucului meu.