Poezia-lacrima celui care trebuie să fie fericit

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Poezia este condiția de a fi fericiți. Întâlnirea cu ea, deși sub semnul miracolului, e posibilă după îndelungi rostiri, după îndelungi căutări, după plimbări de la vârste fragede prin cadențele ei învăluitoare.

Demult, demult, copil fiind, la 7-8 ani, am văzut la televizor un domn care putea reține în ordine câteva zeci de cuvinte pe care i le dicta un realizator al emisiunii, le putea apoi rosti în ordine inversă, pe sărite, din două în două, spre deliciul publicului. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost rețeta memorării. Domnul proiecta cuvintele în realități virtuale, în imagini, pe care le sprijinea, apoi, unele de altele, într-un lung șir logic, pentru a se întoarce la ele apoi și a le recupera: o bicicletă, o carte, un copac, un izvor, o pasăre, o casă, un creion sprijinite unele de altele, ca niște piese mari de recuzită de mucava. Evident că am exersat și eu, mai ales în orele forțate de somn obligatoriu la prânz (da, pe vremea mea copiii dormeau obligatoriu la prânz!), când, stând în pat cu ochii închiși, îmi umpleam mintea de obiecte, în lungi șiruri suprapuse, pe care apoi le reordonam după noi criterii, până când venea ora trezitului sau până ce chiar chiar adormeam. Cred că acest exercițiu, pentru mine, cel puțin, a umplut cuvintele de sevă, le-a dat materialitate, iar mai târziu, citind un text, am simțit nevoia să văd, la modul cel mai concret, horele de cuvinte vii în care se așeza sensul.

Îmi mai amintesc poeziile memorate la grădiniță, apoi la școală, unele pe care le știu și acum, și pe care le recitam seara, în familie (când se lua curentul, frecvent, la lumina lumânării, cu aceste versuri era luminat întunericul casei noastre), la serbările de la școală, multe pe vremea aceea, veșnice exerciții ale memoriei pe care le făceau toți copiii generației mele. Pe urmă, am învățat-o pe fiica mea textele lungi ale lui Coșbuc, ale Otiliei Cazimir, ale lui Topîrceanu și le-am repetat împreună cu ea, am fost sufleur pentru generații întregi de elevi la serbările iernii și ale primăverii, am citit poezie cu alte întregi generații și mă bucur și acum de rezonanța fiecărui vers frumos care îmi rămâne în memorie.

În ultimii ani, s-a schimbat, însă, ceva. Practica memorării versurilor s-a stins, serbările au devenit demodate, sunt considerate reminiscențe ale trecutului, poeziile din manuale nu se mai învață pe de rost, în genere învățatul pe de rost s-a conotat negativ, asociat fiind cu lipsa de logică, cu șaboanele reținute mecanic pentru examene, cu impunerea și cu inutilitatea. Uneori, constat amar că pentru un absolvent de liceu Blaga devine egal cu un comentariu memorat despre Blaga, Voiculescu se rezumă la câteva paragrafe despre un text, iar POEZIA rămâne nedescoperită, ascunsă, necăutată.

Sigur, sunt două teme diferite. Memorarea versurilor presupune antrenarea memoriei, stimularea gândirii abstracte, determină ordine, logică, echilibru, măsură, proporție, corespondență, relații spațiale și temporale, cuvintele sunt stocate într-o rezervă lingvistică și semantică proprie. Lectura poeziei e dincolo de memorare, dar implicând memorarea, ca exercițiu de asumare a textului, de valorizare interioară premergătoare bucuriei sensului. Antrenamentul memorării versurilor e util, dacă nu chiar necesar marii întâlniri cu poezia la vârsta adolescenței, căci orice poem e un univers de limbaj. Îl modelează creatorul, transformându-l într-un real poetic, și construindu-l în conjunctura fericită a unor cuvinte. De pildă, această confesiune a lui Boris Pasternak, rezonantă cu traducerea lui Marin Sorescu, alt spirit creator, o secvență din poezia După viscol, din volumul Lirice: Pe hârtie sculpta-voi exact/
Buturugi și buștenii grămadă,/ Malul apei, tufișul intact/ Lumea-ntreagă, orașu-n zăpadă. Îl găsește cititorul, reflectându-se în el, o secundă, o secundă, îl materializează în propriul orizont imaginativ, se îmbogățește cu sensurile lui și, eventual le împărtășește altui cititor, într-un dialog minunat care poate fi lectura poeziei.

Zilele nu sunt îndeajuns de pline,/Nopţile nu sunt îndeajuns de pline,/Iar viaţa se furişează ca un şoarece de câmp,/Fără-a clinti un fir de iarbă. (Ezra Pound), Întrebat-am luminata ciocârlie,/Candelă ce leagănă-n tărie/Untdelemnul cântecului sfânt:/Unde sunt cei care nu mai sunt?/Unde sunt cei care nu mai sunt? (Nichifor Crainic), Păsările ciugulesc primele stele/care luminează ca sufletul meu când te iubesc./Noaptea galopează pe iapa sa întunecată,/aruncând o coamă albastră peste ţărm.(Pablo Neruda), Suntem ca malurile unui râu/Pe care apa veşnic le desparte/Şi le uneşte strâns fără să vrea,/Copiii dau cu pietre din fiecare parte/Şi pietrele alunecă în ea.(Ileana Mălăncioiu), Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape/şi că, seara, sufletul meu,/ca ţărmul care se modelează din ape,/ia forma uitată a trupului tău ...(Ștefan Augustin Doinaș)…Popasuri prin poezie, pretexte de dialog, universuri construite din sensuri adăpostite în cuvintele care le zidesc.

Toată construcția mea confesivă se vrea, de fapt, un elogiu adus POEZIEI, de Ziua Internațională declarată de UNESCO în 21 martie și nu se poate încheia decât cu această definiție poetică a lui Nichita Stănescu: O voi, prieteni,/ poezia nu este lacrimă,/ ea este însuşi plânsul,/ plânsul unui ochi neinventat,/ lacrima ochiului celui care trebuie să fie frumos,/ lacrima celui care trebuie să fie fericit. (Poezia)