Provocări paideice în realități pandemice

Autorul Articolului: Prof. Ana Daniela Bahrin

MITUL, STRATEGIE ESOPICĂ SUBVERSIVĂ ÎN ROMANUL CIUMA DE ALBERT CAMUS - partea I -

Forme mitice de eufemizare a răului: ipostaze filosofice

,,Istoria este strâns legată de memorie. Dar, dincolo de memoria clară, oamenii au o memorie mitică”[1]. - J. Le Goff - Histoire et memoire

În Europa interbelică, conflictul părea să fie destinul naţiunilor, iar ”moartea lui Dumnezeu” – diagnosticul lui Nietzche – părea să conducă la moartea omului european. Drept răspuns, cogito-ul existenţialist pledează pentru disoluţia identităţilor „ tari”, iar nevoia de solidaritate interumană, resimţită imediat în anii postbelici, devine proba limitelor  individualismului. În această atmosferă de proporţii apocaliptice, progresul şi emanciparea schiţate de pedagogia iluministă erau invalidate. În această idee, exegetul Pierre Boisdeffre în Metamorphoses de la literature (1953), legitima apartenenţa autorului romanului Ciuma la o categorie de scriitori ce au exteriorizat literar în situaţii arhetipale toate experienţele existenţiale de ordin metafizic şi social. Semantica Mitului devine  ,,construcţie imaginară, reprezentare conceptuală cu statut semantic polimorf, capabilă  să producă rezonanţe multiple şi nu mai puţine semnificaţii, deşi sacrul se refugiază în zone profane şi marginale”[1].

Grila de receptare a romanului Ciuma se impune şi în funcţie de orizontul mitologic:  ,,mitul se situează la capătul dinspre vital al culturalului”[2]. Caracterizat de generativitate proprie, de la altitudinea căreia guvernează comprehensiunea şi exprimarea fiinţei şi lumii, mitul  se defineşte ca  un nucleu generativ, ca o matrice generatoare de sens,  prin propensiunea semantică. În cartea  Mituri și mitologii politice,  Raol Girardet defineşte mitul:

„Fie sub forma unor aluzii, fie a unor referinţe explicite, miturile se manifestă în literatura existenţialistă, caracterizată  de revenirea obsedantă de imagini şi simboluri, de mituri camuflate şi desacralizate”[3].

În accepția teoreticianului  Jung, miturile se manifestă prin recurenţa unor motive. În paradigma interbelică,   în interiorul căreia se exercită un control dur asupra imaginarului, miturile, utopiile, eschatologiile, imaginarul  colectiv se manifestă cu multă pregnanţă în momente dramatice, arhetipul redând condiţia omului într-un moment anume al istoriei

sale.

În semantica romanului La peste, mitul  devine  o strategie esopică, subversivă, o structură complexă în complexitatea căreia sensibilitatea existenţialistă reciclează nuclee mitice consacrate, resuscitează un univers mitic prin anumite tipuri de situaţii arhetipale, printr-o anumită configuraţie a timpului şi a spaţiului, printr-o anumită fizionomie a discursului. Apelul la mit este justificat de capacitatea sa subversivă, caracterul său defensiv, devenit   o modalitate esenţială de desfiinţare a politicului şi un refugiu moral în faţa realităţii tulburi. Astfel, acest gen de ficţionalitate constituie şi o formă de revoltă, de reactivitate împotriva reprimării totalitare, o supapă de rezistenţă.

Hipotextul mitologiei restabileşte adevărul în datele lui fundamentale, discursul literar fiind emancipat de constrângeri socio-politice. Construcţia mitică eludează referenţialitatea, caută o nouă modalitate de expresie, discursul din Ciuma  permiţând comprehensiunea esenţei fenomenelor sociale, a valorilor intrinseci comunităţii,  cu scopul asigurării coeziunii sociale.

Pentru sensibilitatea camusiană specifică epocilor crepusculare, structurile mitice incifrează  experienţa personală de viaţă, derulată în epoca atât de tragică a ascensiunii fascismului şi a iraţionalului. Formele  accesibile de exprimare a protestului faţă de puterea opresivă, deghizările mitice reprezintă expresia comportamentului evazionist, ce permite ocolirea unei alianţe cu politicul şi aspirația clară spre autonomia  estetică.

Modalitatea  estetică în configurarea scrierii este reprezentată de poetica  mitologizării, formulă esopică a selectării  unor mituri metamorfozate în ficţiunea abstractă a romanului. Astfel Albert Camus reprezintă realitatea prin intermediul mitului, exploatându-i exact acest potenţial subversiv, reprezentat de funcţiile mitului ,,de reechilibrare biologică a umanului prin eufemizarea răului şi funcţia psihosocială, prin anularea  alienării şi antropologică, prin remitizare”[4].

Într-un articol publicat în Questions mythocritique, semioticianul Daniele Charvin observă valoarea  de resemantizare a mitului în procesul literar, explicabilă prin forţa lui de semnificare, de simbolizare şi resimbolizare a realului, dar şi prin efortul hermeneutic pe care îl suscită. În discursul figurativ literar, pregnante sunt simbolurile arhetipale, ,,imagini primordiale, premise psihologice şi matrici prezente în inconştientul colectiv al popoarelor, servind ca modele operaţionale pentru elaborarea simbolurilor”[5]. Tehnicile de reanimare a mitului presupun anumite aspecte tematice sau nume mitice, fie aluzii sau  referinţe explicite astfel încât, această formă predilectă a scrisului esoteric sau încifrat, demonstrează capacitatea de a disimula, de a camufla o atitudine critică vizavi de o problemă incomodă. Pe această direcţie, esteticianul Marcel Detiennne va aprecia mitul, ca ,,une parol de subversion, une voix de revolte et un discourse de sedition”[6].

 În concluzie, funcţia mitului se axează pe  restructurare mentală ce presupune furmizarea de date noi, imaginarul mitic generând  celui care i se consacră să ancoreze într-un prezent recucerit, să se refacă într-o lume care şi-a recâştigat coerenţa. Mărturie evidentă  a unei crize, ,,mitul permite restructurarea mentalităţii şi a grupului”[7].

În loc de concluzii...

Stigmatele paradisului pierdut

În Etica interpretării, gânditorul Giani Vattimo defineşte paradigma modernităţii, drept  „o epocă a slăbirii, a mortalităţii, pentru că odată consumat idealul fiinţei ca fundament şi structură, nu rămâne decât sistemul aparenţei. Dar fiinţa în termenii de libertate va câştiga un statut  mai conform cu existenţa”[8].

În consonanţă cu afirmaţiile lui Vattimo, Martin Heidegger şi Theodor Adorno, referinţe din paradigma filosofiei moderne, acreditează teza modificării orizontului ideologic, prin enunţarea contrafinalităţii raţiunii: ,,tocmai realizându-se corect, după planuri, raţiunea se răstoarnă împotriva finalităţilor de emancipare şi de umanizare, care o puneau în mişcare”[9].

Astfel  se configurează un utopism critic-negativ, telos-ul utopic se va afirma doar în termeni negativi, proliferându-se astfel  o comunitate dominată numai de supremația materială a lumii exterioare, aceea în care poziţia ocupată de fiecare ompune o limită celorlalţi. Paradigma figurativă modernă va deschide orizontul unei negativizări a utopiei ce presupune o substituţie a modelului linear, ,,specific viziunii creştine a istoriei şi a modelului ciclic, caracteristic concepţiei clasice asupra timpului, cu un model ce nu se poate defini decât ca istoric-distorsionat, şi care se poate revendica”[10].

Modelul distopic configurat în „La peste” aşează în opoziţie serialitatea colectivului dominant de practicul – inert, ancorat într-un conflict determinant în contrafinalitate. O comunitate ideală restrânsă este  caracterizată de oameni interrelaţionaţi de legături profunde, esenţiale, ce experimentează prin aceasta uniunea cu alte suflete care sunt ca şi părţi ale lor.

În consecinţă, într-un climat alienant, ontologicul devine lipsit de sens, cu excepția omului  care-şi defineşte sensul într-o libertate plină de riscuri, descoperind necesitatea solidarităţii umane, paleativ al înfruntării destinului şi al morţii. Pe această direcție,  Erich Fromm în demersul său psihanalitic avertizează asupra caracterului alienant al unei forme de exil a spaţiului concentraţionar ce creează   individului atomizat iluzia securităţii, devenind ulterior un sistem de teroare fizică şi psihologică.

Pentru Albert Camus, contextul dramatic contemporan personalității sale, se constituie într- un moment istoric al Fiinţei a cărei situare în lume se însoţeşte inevitabil cu decăderea, deturnată fiind de la adevărata sa posibilitate şi trecută în rândul lucrurilor, printre care se risipeşte.   

---

[1] Idem, p. 34.

[2] Raol Girardet, Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 90.

[3] apud Claude Riviere, în: Simona Nicoară, Istoria şi miturile, Mituri şi mitologii politice moderne, Editura  Accent, Cluj-Napoca, 2009, p. 145.

[4] Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1977,  p. 212.

[5] Daniele Charvin,  Questions mythocritique, în: Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Univers, Bucureşti, 1977,  p. 167.

[6] apud  Marcel Detiennne, în: Raol Girardet, Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 18.

[7] Ibidem.

[8] Giani Vattimo,  Etica interpretării,  Editura  Pontica,  Constanţa, 2000, p. 134.

[9] Idem, p.78.

[10] cf. Schleiermacher, op. cit., p. 89.