Provocări paideice în realități pandemice - Adolescenții de azi în căutarea identității

Autorul Articolului: Cristina VAMEȘU, Prof. consilier școlar, CJRAE – Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri” Iași

Motto: „Nu sunt ceea ce mi-aș dori să fiu, nu sunt ceea ce voi fi,

dar nici nu mai sunt ceea ce am fost” (Erik H. Erikson)

Sunt frumoși, curioși, curajoși, nerăbdători. Nu mai sunt copii, nu sunt nici adulți, ci călătoresc adesea între aceste două ipostaze. Sunt oameni „călători”. Își neagă statutul de copil și-l râvnesc pe cel al adultului. Își formulează întrebări despre sine sau despre lume și caută cu perseverență răspunsurile. Sunt aproape fundamental opuși copiilor care au fost cu câțiva ani în urmă. Cei din jurul lor deseori afirmă că nu îi mai recunosc și că „s-au schimbat peste noapte”. Nevoile și preocupările lor se schimbă într-un ritm amețitor, atitudinile și comportamentele cu atât mai mult. Adesea, nici ei nu se mai recunosc și nu știu cum să se definească: Cine sunt eu cu adevărat? Cum mă definesc pe mine? Cum mă definesc în raport cu ceilalți? Sunt ceva ce altcineva a spus că sunt? Sau sunt răzvrătirea împotriva a ceea ce altcineva a spus că sunt? Cu cine mă asemăn? De cine mă deosebesc? Ce vreau să devin? Pentru a-și pregăti răspunsurile la aceste mari întrebări ale vieții, adolescenții experimentează diverse roluri, explorează conduite, credințe, interese alternative, își însușesc diferite valori, fac diferite alegeri. Toate acestea sunt, de fapt, fațete ale procesului de construire a propriei identități, un proces care se realizează treptat și care se încheie odată cu autodefinirea identitară, situație cunoscută sub sintagma de identitate asumată. Ce se întâmplă, însă, dacă adolescenții nu găsesc răspunsuri clare la aceste întrebări? Apare o confuzie de rol (numită criză identitară de Erik H. Erikson, psiholog celebru pentru a sa teorie psihosocială a dezvoltării), situație în care nu-și cunosc pe deplin locul ce și-l doresc în prezent și rostul lor în viitor.

Și cum să nu le fie greu adolescenților să răspundă la întrebări precum cele de mai sus, când însăși conceptul de identitate s-a dovedit a fi ambiguu, polivalent, intens disputat, imposibil de circumscris unei definiții durabile? Gottlob Frege, matematician, logician și filozof german, evidenția încă din 1894 că „identitatea însăși nu poate fi definită” (Orian, apud  Encyclopaedia Universalis, France, 1990), pentru că „identitatea nu se află undeva, să o putem indica cu degetul”. Cu alte cuvinte, înțelegerea identității, deși este încărcată de istoricitate, nu este simplă. De aceea, unele explicații de ordin terminologic pot aduce clarificări referitoare la subiectul aflat în discuție.

Așadar, ce este identitatea? În limbaj comun, a avea o identitate înseamnă a ocupa o anumită poziție într-un context social dat, a juca un anumit rol, a dispune de un anumit statut. În științele socio-umane, prin identitate se înțelege „similar cu”, „același”, „aparținând la” (Iluț, 2003), făcând trimitere la caracterul unic și irepetabil, la caracteristicile distincte ale unui obiect sau ale unui individ prin care se diferențiază de un altul. Ca urmare, conceptul de identitate stabilește simultan două posibile relaţii de comparare între persoane sau lucruri: în ce fel sunt similare cu celelalte şi prin ce se deosebesc de celelalte (Jenkins, 2000). Identitatea se arată, deci, a fi un concept cel puțin contradictoriu: pe de o parte evidențiază ideea de a fi identic, de a fi asemănător cu alte obiecte sau fiinţe, iar pe de altă parte, ideea de unicitate și, deci, de diferențiere de celălalt. Reies de aici două dimensiuni ale identității: asemănarea (similaritatea) și deosebirea (diferența).

În primul rând, identitatea unui individ este strâns legată de specificul ființei sale, de elementele unice care îl caracterizează și, în același timp, îl diferențiază de alți indivizi. Aceasta este identitatea personală. Dar identitatea nu este numai modul în care individul se raportează la el însuși, ci și modul cum se raportează la ceilalți, la locul lui în mediul social (Easthope, 2005; Nario-Redmond, Biernat, Eidelman &Palenske, 2004). De aceea, identitatea cuprinde și caracteristicile specifice rezultate din comparația cu ceilalți sau din calitatea de membru al unui grup (Hogg apud Scârneci, 2009). Aceasta este identitatea socială. Cooley (1902, apud Chelcea, 2010) vorbea despre sinele reflectat în oglindă (looking-glass self [...] as in a mirror), dezvoltat ca urmare a importanței acordate interacțiunilor cu ceilalți, ne vedem în ceilalți ca într-o oglindă, „fiecare pentru fiecare este o oglindă care-l reflectă pe cel care trece”. Dar, ca în orice joc cu oglinzi, imaginea realității poate fi uneori deformată, blurată, încețoșată. Se sugerează astfel că percepția sau doar imaginarea modului în care adolescentul crede că este văzut de ceilalți îl influențează în formarea propriei identități. Cu alte cuvinte, construirea identității se află în strânsă relație cu socializarea (Piaget, apud Gadrey, 1998), fiind efectul interacțiunii cu ceilalți (Erikson, 1968), adică produsul procesului de interiorizare rezultat în urma socializării. Ce înseamnă, de fapt, această idee? Dintr-o perspectivă social constructivistă, se consideră că tot ceea ce cunoaștem (despre lume și de spre sine) este un rezultat al unui proces de construcție, care e realizat pe baza interacțiunilor sociale și că toți oamenii care ne înconjoară (prietenii, colegii, membrii familiei ș.a.) își lasă amprenta asupra identității noastre și ne modelează în ceea ce suntem. Pe scurt, în explicarea formării identității, studiile arată că nu ne naștem cu un sine, ci sinele se formează în cadrul unui proces de interacțiune cu ceilalți (Jenkins, 2004; Ting-Toomey, 2005). Din păcate, experiența socială redusă a adolescenților poate conduce la identificări cu modele neadecvate (fie că este vorba de trăsături, fie sunt preluate global, necritic modelele cu toate însușirilelor) sau poate conduce la făurirea de idealuri inaccesibile (peste posibilitățile reale ale fiecărui adolescent) și chiar identificarea cu false idealuri (încărcate cu valori scăzute, non-valori sau însușiri necorespunzătoare cerințelor sociale).

Dincolo de faptul că este o construcție socială, identitatea nu este o „condiție fixă”, nu este dată, ci poate fi cristalizată doar ca proces continuu, ca devenire. Ibarra, citându-l pe Erikson, considera că „identitatea este ca o conștiință bună: nu e permanentă, ci mereu pierdută și apoi recâștigată” (Ibarra, 2011). Așa cum Heraclit vedea lumea ca fiind într-o schimbare perpetuă („panta rhei” - „totul curge”), tot la fel și identitatea este supusă unor permanente schimbări, se află într-o permanentă (re)construcție, pentru că ne revizuim identitatea în mod repetat, astfel încât să integrăm noi experiențe semnificative în povestea noastră de viață.

Și cum se poate revizui identitatea? Știți povestea vulturului care a trăit laolaltă cu găinile și nu a învățat să zboare? Asemenea unui vultur, și un om, chiar dacă a fost învățat să se considere altceva decât este în realitate, poate reînvăța cine este cu adevărat. „Învățarea ne influențează și schimbă ceea ce suntem și ceea ce putem face, este o experiență a identității, (....) un proces de dezvoltare” (Wenger, 1998). Învățarea, după părerea lui Wenger, nu este numai o achiziție a unor competențe, ci un proces de formare a personalității. Ceea ce înseamnă că nimic nu este fix și pentru totdeauna. Un comportament se poate schimba sau diversifica de-a lungul vieții prin învățare.Pentru asta însă, este indicat să rămânem deschiși la noile experiențe și să renunțăm la ideile fixe, rigide, la convingerile autolimitative. Convingerile sunt credințe pe care le-am preluat de la cei din jur și pe care, prin repetare, le-am asimilat, devenind în final ale noastre.

Cum putem recunoaște credințele autolimitative? Ele sunt direct corelate cu autosabotajul, autocritica, cu anumite temeri rezultate din experiențe de viață, cu idei preluate de la alții sau pornind de la credințe care au devenit populare în societate: „Nu sunt (destul de, suficient de)....”, „Nu pot/ Pot doar să...” sau „(Niciodată) nu voi reuși să...”,  „Nu merit să...”,„Nu am (suficient)...”,„Pot fi apreciat(ă) doar dacă...”,„(Părinții/ Prietenii) nu mă susțin (în situația/ în alegerea)...” ș.a. Astfel de credințe determină mecanisme de apărare și nevoia asumării unor roluri și măști sociale pentru a ne proteja de propria critică și de „atacul” celorlalți, respectiv nevoia de a evada dintr-o realitate care ne aduce suferință.

Așadar, chiar dacă adolescenții, aflați la vârsta marilor întrebări, se confruntă cu dificultăți de definire și cristalizare identitară, este bine să știe că acestea fac parte dintr-o etapă firească a devenirii lor. Chiar dacă la un moment dat au credința că și-au găsit drumul în viață, s-ar putea să vină o zi în care vor putea să meargă și pe alt drum, pentru că oricând pot să își revizuiască identitatea. Forța necesară obținerii a ceea ce își doresc este chiar în ei!

Bibliografie:

• Erikson, Erik H., (1968). Identity: Youth and Crisis, Norton Company Inc, New York
• Ibarra, H., (2011). Identitatea profesională: strategii neconvenționale pentru redefinirea carierei, București, Ed. Curtea Veche Publishing
• Iluţ, P., (2003). Identitate socială, în Chelcea, S., Iluţ, P. (coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Bucureşti, Ed. Economică
• Hogg, M., (2001). Social Identity and the Sovereignty of the Goup: A Psychology of Belonging, în Sedikides, C., Brewer M. (eds.), Individual Self, Relational Self and Collective Self, Psychology Press, Philadelphia
• Jenkins, R., (2000). Identitatea socială, Bucureşti, Ed. Univers
• Kroger, J., (2000), Identity Development. Adolescence Through Adulthood, Sage Publications, London
• McLean K. C., & Pasupathi M., (2012). Processes of Identity Development: Where I Am and How I Got There, Identity, 12:1
• Scârneci, F., (2009). Introducere în sociologia identității. Brașov, Ed. Universității Transilvania din Brașov