Provocări paideice în realități pandemice - „Pianul mecanic” de Kurt Vonnegut sau despre omul care e controlat de propriile invenții

Autorul Articolului: Prof. Nicu Crăciun

Nu sta cu un picior în slujba pe care o ai şi cu celălalt în visurile tale. Ori îţi dai demisia, ori te consolezi cu viaţa asta. E o ispită prea mare pentru soartă să te frângă înainte de a te hotărî ce cale alegi. (Kurt Vonnegut)

Romanul lui Vonnegut, „Pianul mecanic” (Humanitas, 2006), intră în categoria distopiilor care postulează o realitate tristă: maşinile devin o forţă care controlează omul şi îl metamorfozează într-un sclav, la fel cum autoritatea unui grup de oameni ar putea preschimba masele în fiinţele servile, dezrădăcinate şi cu minţile alienate de sistem. Viziunea lui Vonnegut rămâne o puternică voce și azi, pentru că ne propune o altă perspectivă asupra unei digitalizări care, deocamdată, este „prietena” care ne-a salvat activitatea acestor zile tulburi.  

În „Pianul mecanic”, visul de invenţie al inginerului este asemenea unui demon care roade şi se foloseşte de inteligenţă pentru a transforma fiinţa umană în larvă dependentă de propria creaţie. Maşinile controlează şi dezumanizează o societate în care tâmplarul, bucătarul, poetul şi profesorul nu îşi mai găsesc locul, pentru că totul este substituit de un sistem tehnic care poate face orice.

În acest „balet mecanicizat” – oximoron ce mi se pare un pic mai grăitor decât titlul romanului – omul îşi pierde identitatea, e clasat şi acceptat/ respins de societate după doar două criterii: IQ-ul său şi gradul de idolatrizare a sistemului format din maşini. E clar că nu poate trişa, nu se poate preface, nu poate experimenta nici măcar ipocrizia minimă şi nevinovată. Obedienţa sa îl face o simplă piuliţă a unei maşini-Dumnezeu.

Scris în 1952, romanul are forţa extraordinară a profeţiei, pentru că, după 60 de ani de la publicare, vedem falimentul afectiv-uman al societăţii maşiniste. Romanul câştigă receptorul şi prin cinismul protagonistului, al cărui nume, Proteus, anticipează schimbarea de viziune a acestuia. Textul lui Vonnegut e bun şi prin drama individuală, ce pare a postula faptul că, spre deosebire de maşină, omul e complex prin slăbiciunile, prin defectele, dar şi prin reflexivitatea lui.

Şi totuşi romanului îi lipseşte câte ceva, „pe ici pe acolo, prin locurile esenţiale”. Într-adevăr, e romanul cu care Vonnegut a debutat, astfel că, până la capodopera lui, Mama Noapte (opinie strict personală), a avut ceva răgaz să îşi rafineze stilul. Neşansa acestui roman e că, înaintea sa, au mai fost scrise două distopii impecabile: Minunata lume nouă a lui Huxley (1932) şi 1984 a lui Orwell, publicată în 1949. Aşa se face că am căutat în şi printre rânduri noutatea pe care Vonnegut ar fi adus-o la acea epocă. Da, intriga e diferită, problematica e alta – deşi se intersectează frecvent cu Huxley –, realitatea transpusă alegoric are puterea de „tromper l’oeil”,  iar personajele sunt autentice. Tipologiile unei societăţi - victime naive, linguşitori, despot cu faţă umană, intelectuali păcăliţi de dictatura maşinilor, boemi revoltaţi, mase informe şi anonime - sunt construite cu măiestrie şi integrate în constructul semiotic, în timp ce detaliile ştiinţifice există în măsura în care sunt necesare unei ficţiuni cu această problematică (nu au obosit un novice în ale tehnicii, precum autorul acestei recenzii). Cu atât mai mult, textul creează plăcerea lecturii, întrucât umorul nu lipseşte. Şi totuşi romanul „scârţâie” (îmi place registrul care face trimitere conotativă la neputinţa maşinilor) pe alocuri. De exemplu, personajele feminine – aproape inexistente – sunt doar manechine purtătoare de rol narativ, iar răzvrătitul, boemul şi decadentul Ed – centru de interes al tabloului distopic de la început – se risipeşte undeva pe la jumătatea romanului, pentru a-l regăsi, abia spre sfârşitul naraţiunii, ca personaj plat şi aservit unei cauze.                

Punctul forte al romanului este partea de final. Asemenea unei Revoluţii Franceze din 1789, ipostazele ficţionale de secol XX ale lui Danton, Robespierre şi Marat se revoltă şi ridică masele împotriva unui sistem. Însă golul creat prin moartea unei lumi nu poate fi umplut decât cu o nouă formulă dictatorială. Se schiţează structura unei distopii în distopie, iar riscurile unei noi autorităţi totalitare – indiferent de tipul acesteia – sunt la fel de mari. Reflecţiile din final ale protagonistului, un Danton modern, sunt revelaţii amare care mă fac să îmi spun că nu ne-ar rămâne decât bucuriile mărunte, trăite intens şi consumate integral, fără proiectarea lor în eternitate. Un roman bun, pentru ingineri şi filologi, pentru vremurile confuze pe care le trăim, pentru a evada în ficțiune, dar și pentru a avea o nouă perspectivă asupra realității de azi.