Provocări paideice în realități pandemice – Viața e coincidență

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Elif Shafak este una dintre acele scriitoare care te țin captiv, după primele pagini, nu doar într-o carte, ci într-un întreg univers ficțional, pe care simți nevoia să îl descoperi cu fiecare apariție editorială. De la Palatul puricilor și Sfântul nebuniilor incipiente, la Cele 40 de legi ale iubirii, Onoare sau Ucenicul arhitectului, fiecare roman este un orizont cultural care se deschide cititorului, conducându-l spre sensuri surprinzătoare, adânci, descoperindu-i frumusețea umanității. Căci despre frumusețea din lume și din om scrie Elif Shafak, uneori grav, ca în Onoare, alteori ludic, precum în Fetița căreia nu îi plăcea numele său, ritmic și mistic, asemenea unui derviș rotitor în Cele 40 de legi ale iubirii sau explorând intimitatea isoriei, în Ucenicul arhitectului.

Romanul Bastarda Istanbulului îi aduce notorietatea, nu doar pentru arta narativă, ci și pentru faptul că scriitoarei îi este intentat un proces, deoarece unul dintre personajele romanului folosește termenul „genocid” referindu-se la acțiunile împotriva armenilor în timpul Primului Război Mondial. Elif Safak este acuzată de „insultă la adresa turcității”, conform Articolului 301 din Codul Penal al Turciei, căci și astăzi autoritățile turce refuză această formulă și preferă termenul de „deportare” sau „relocare” pentru a descrie evenimentele de la acea vreme, catalogate international drept genocid și care au condus la moartea a peste un million și jumătate de armeni în primăvara anului 1915.

Atmosfera orașului situat într-o răscruce culturală și istorică este surprinsă din primele rânduri: Instanbulul devenise parcă o metropolă fericită de un pitoresc plin de romantism, la fel ca Parisul, își spuse Zeliha; nu că ar fi fost vreodată la Paris. Un pescăruș trecu zburând jos, lansând un mesaj codificat pe care era aproape pe punctul de a-l descifra. Preț de jumătate de minut, Zeliha a fost încredințată că se afla în pragul unui nou început.”

Începutul este cuvântul-cheie al cărții, căci firul epic duce mereu spre noi începuturi, de-a lungul timpului, alternativ în familii de armeni și de turci, care se împletesc în istorie, nu prin destinele bărbaților angajați într-un război fără ieșire, ci prin destinele femeilor care veghează, dau viață și dau sens poveștilor lor. În căutarea acestui sens este Asya, unul dintre personajele principale ale romanului. „Până a nu împlini șaptesprezece ani, Asya Kazanci a mai înțeles că nu aparținea Istanbulului mai mult decât plăcuțele pe care scria «stradă în construcție» sau «clădire în curs de restaurare», instalate temporar de municipalitate, sau decât ceața care se lăsa peste oraș în nopțile întunecoase ca să nu se mai risipească decât atunci când se crăpa de ziuă, neducând nicăieri, neînchegându-se în nimic.”

Lumea Istanbulului, cu zgomotele, aromele, vibrațiile ei, se concentrează în bucătăria familiei Kazanci, unde toate membrele familiei se adună, dincolo de tensiuni, conflicte, mentalități dirijate etnic, etic, religios. Bârfa – poveștile savuroase despre alții, sau masa – mereu copioasă, mereu plină de feluri și feluri de mâncare, dau aparența unității și a transparenței, dar ascund mereu o taină. Misterul acesta, ca și faptul că bărbații Kazanci mereu mor de tineri sunt două teme pe care le ascunde Zeliha, mezina familiei, care, descoperind că este însărcinată, hotărăște să pună capăt noii vieți înainte de a se naște. Destinul, însă, face să vină pe lume Asya, un alt spirit feminin, care va duce mai departe misterul familiei, până la rodia de granat în al cărei miez roșu stă taina pe care o caută.

În celălalt capăt al lumii, în Arizona, Rose este o mamă singură, recent divorțată de un armean, care decide să se răzbune pe acesta – și pe familia lui nesuferită – căsătorindu-se cu un turc. În acest mod, Armanoush, fiica celor doi,  ajunge să crească legată de mai multe familii – de cea a tatălui său, cu toată istoria neamului armenesc condamnat la exil, de cea a mamei, unde istoria nu are nicio valoare, și, paradoxal, de familia tatălui adoptiv turc.

 Asya și Armanoush ajung să facă cunoștință, ambele tinere fiind în pragul maturității. Modul în care se întâlnesc, dar și motivele ce le împing pe fiecare să se cunoască sunt învăluite într-un mister vechi de câteva generații, care se întrevede în istoria ambelor familii – Kazanci și Tchakhmakhchian. Armanoush simte că nu își găsește locul în lumea asta mare și dorește să își afle identitatea, astfel că pleacă la Istanbul, la familia tatălui vitreg. Aici  întâlneşte o lume foarte  foarte pestriţă, reunind patru generaţii de femei: Petit-Ma, străbunica suferind de Alzheimer, Gülsüm, bunica distantă care îşi idolatrizează fiul plecat în America, deşi acesta pare să fi uitat de existenţa ei, cele patru fete ale acesteia şi o strănepoată, Asya, Cele patru surori, la rândul lor, alcătuiesc un tablou foarte colorat: Banu, cea mai în vârstă, este pasionată de misticism, Cevriye este profesoară de liceu, Feride este preocupată de leacuri și medicină, pentru că „în ultimii şase ani fusese diagnosticată cu opt boli diferite, iar fiecare suna şi mai bizar decât cea dinainte.” Şi, în cele din urmă, Zeliha, cea mai tânără dintre surori, rebelă, revoltată, fumează şi înjură, are cercel în nas, poartă fuste scurte şi colorate, tocuri înalte, şi este proprietara unui salon de tatuaje. Dar, mai ales, este mama Asyei, o tânără de aceeași vârstă cu Armanoush și care îi va deveni prietenă.

După incursiuni în istorie, după căutări de sine, personajele se dezvăluie cu dramele lor adânci, care vin din trecut, într-un amestec de dragoste și ură, de scorțișoară și cafea, de viață și de moarte pentru a se topi în umanitatea care le definește.

O lectură dinamică, vibrantă, Bastarda Istanbulului își conduce receptorul spre două mesaje fundamentale: “Trecutul nu poate fi uitat” și “Viața e coincidență.”