Substraturile unei povești - „Cartea numerilor” de Florina Ilis

Autorul Articolului: Teodora Iacob

În fiecare opera literară, există o “ambasadă” a literaturii. Fiecare volum (indiferent de genul literar) are rolul de a reprezenta întreaga literatură, fiind un microcosmos în care se reflectă, sub variate unghiuri, universul imaginat și exprimat prin cuvinte, de om, de-a lungul timpului. În acest mod, cartea de față, concretizează unul dintre rolurile fundamentale ale literaturii: furnizarea de modele umane. “Cartea numerilor” de Florina Ilis se metamorfozează în lectura unui cititor interesat, dintr-o simplă poveste, într-un catalog de exemple și de antiexemple omenești. 

Coperta, o imagine adaptată după arborele genealogic al familiei Chouteau (1900, Missouri History Museum), situează cititorul în temă, indicându-i faptul că în mâini ține un „arbore genealogic” al poporului român, cunoscându-l prin prisma unei familii specifice satului tradițional și a unor ramuri îndepărtate ale acesteia, vecini, cunoștințe, rude prin alianță etc., ramuri care se întind deopotrivă în spațiul socio-geografic, dar și în dimensiunea temporală. Datorită acestei extensii uriașe în spațiu-timp, firele narative, în anumite momente întrepătrunse, acoperă, cu disperare, parcă, majoritatea celor mai importante evenimente ce i-au marcat de-a lungul timpului pe români: instaurarea comunismului, traiul sub regimul dictatorial, Primul Război Mondial etc.

Titlul, prim prag de lectură, sugerează într-un mod inedit structura textului. Trimițând la „Cartea Numeri”, a patra carte a Pentateuhului (denumira elenă a ansamblului celor cinci cărți ale lui Moise – „Tora”), ce se numește în acest mod datorită faptului că se deschide cu o numărătoare a israeliților, ghidați de Moise prin deșert, „Cartea Numerilor” se prezintă ca o înregistrare istorică, definită de discontinuitatea acțiunilor și de dislocarea ordinii narative, o expunere succesivă a unor borne kilometrice imposibil de neglijat pe drumul istoric (recent) al națiunii române, urmărind, de fapt, destinele impresionante ale unor indivizi, în raport cu familiile și comunitățile din care fac parte. Raționând inductiv, cititorul extrapolează viețile, trăirile, ideile, sentimentele, acțiunile personajelor, aducându-le în plan personal, deoarece cartea propune o gamă cât se poate de variată de tipologii umane, de trăsături, de situații și de experiențe, oferind astfel spațiu empatiei receptorului. 

Originalitatea viziunii rezidă, în primul rând, în paralelismul acțiunilor, alternarea planurilor narative – un sat arhetipal din vestul României, Oradea, Cluj, un București palid, de la jumătatea secolului al XIX – lea -, dar și în simpla reflectare asupra faptului că poveștile sunt inspirate din viețile reale ale înaintașilor naratorului, fundamentate pe documente (pe cât posibil, „doar ca să nu omor povestea și pentru a inaninta în trecutul care nu-mi dă pace”), convenție a veridicității, sau pe amintirile, care au mai putut fi accesate, dezgropate dintr-un trecut neguros, în multe cazuri, dureros, într-un demers de regăsire de sine.

Alcătuindu-se din cincizeci și două de capitole, primele două surprind, în mod previzibil, ascendență familiei naratorului. Părăsind însă rigorile reconstruirii realităților familiale, povestea continuă cu viața părinților – Ana și Ioachim (nume conotate biblic, sugerând întemeierea) -, ce se desfășoară rutinier „într-un sat din raionul Crișana, Republica Populară Romîna”.  Ulterior, firele epice se despart si se apropie, creând o dantelă narativă fascinantă, ce apelează constant la memoria receptorului, la sensibilitate și, de multe ori, la experiențe proprii asemănătoare aduse în codul subiectiv al lecturii.

Încurcând ițele atâtor povești, fiecare în parte brăzdată de lecții de viață, de drame, ai căror actori principali sunt personaje bine conturate, care, sub lupa unui microscop individual și în lumina unor confruntări, preocupări, întrebări, înfrângeri, reușite  proprii, pot deveni exemple pozitive sau, dimpotrivă, negative, „Cartea numerilor” „aruncă” cititorul într-o ebuliție de introspecții, de observații exterioare, de rememorări plăcute sau neplăcute, de istorisiri despre familie, iubire, bucurie, boală, închisoare, despărțire, acceptarea morții. Cu fiecare întoarcere de filă, lectorul are senzația că nu pătrunde mai profund în poveste, în sine, ci că se înalță mai mult pentru a se bucura de o priveliște mai clară, mai amplă, verosimilă, asupra adevăratei povești, care nu este doar cea prezentată la nivelul discursului, ci una ce, provocând la  o analiză psihologică personală, atrage în câmpul său magnetic.

Narațiunea, îmbinată armonios cu descrierea și cu dialogul, este puternic fluidizată, ca o curgere ce cultivă ritualul spunerii. Uzează rar de „ofertele” dialogului de a imprima un ritm mai alert acțiunii și de a comprima serii de momente neesențiale în economia povestirii, pe care naratorul o relatează foarte închegat, parcă neîntrerupand-o cu semne, inuitile, de punctuație, ci, dimpotrivă, conferindu-i un caracter oral și amintind, deseori, de ritmul folcloric.

Cartea numerilor” transmite multiple mesaje, evocă trecutul, punând în valoare prezentul, ceea ce o face cât se poate de potrivită adulților, cititori maturi, care, mai degrabă, se regăsesc în istoriile cărții, decât cei mai tineri. Totuși, dacă pare a fi o lectură ideală pentru cei mai experimentați, asta nu înseamnă excluderea cititorilor tineri, cărora le este, de asemenea, adecvată, ci, din contra, reprezintă un impuls spre lectură, o modalitate interesantă de descoperi un nou mod de a privi și de a concepe ceea ce a fost, cel al naratorului, dar, în același timp, și o fereastră a trăitorilor moderni înspre a înțelege niște timpuri, niște spații, niște personalități, niște ideologii, care, altfel decât prin literatură și prin interesul pentru istorie, ar fi condamnate la veșnică necunoaștere.

Sursa Imaginii: libris.ro