Provocări paideice în realități pandemice

Tatăl celuilalt copil de Parinoush Saniee

Autorul Articolului: Prof. Ruxandra Nechifor

Cartea recomandată elevilor de liceu săptămâna aceasta îi aparține lui Parinoush Saniee, o scriitoare iraniană, și se numește Tatăl celuilalt copil (în persană –  Pedar-e aan digari, în engleză – Father of the Other One). Autoarea este cunoscută în întreaga lume și pentru romanul Cel care mă așteaptă, tradus în 26 de limbi. Absolventă a Facultății de Psihologie a Universității din Teheran, Parinoush Saniee a lucrat ca cercetătoare la Ministerul Educației Tehnice și Vocaționale din Iran și a reprezentat în cărțile ei societatea iraniană. Într-un interviu publicat de Cristina Foarfă pe bookaholic.ro[1], Parinoush Saniee explică modul în care apar cărțile în Iran, după ce trec de o comisie de cenzură: „Toate cărțile trec pe la Ministerul Culturii și Îndrumării Islamice și, dacă nu sunt respinse cu totul, sunt marcate fragmente care trebuie scoase sau modificate. După ce se fac toate modificările, textul ajunge din nou la minister pentru a primi aprobarea de publicare. Din această cauză, aproape tuturor autorilor le e extrem de dificil să se exprime cum trebuie și cititorilor le este la fel de dificil să ghicească esența a ceea ce este scris într-un text.” Dincolo de această situație, cărțile ei pun în lumină o cultură aparte, interesantă, mentalități particulare și deschid gustul pentru Orient și călătorii cel puțin imaginare.

Romanul Tatăl celuilalt copil a apărut în 2004 în Iran, a fost tradus în limba română de Cristina Ciovârnache și a fost publicat la Editura Polirom în două ediții – în 2013 și 2017. Roman polifonic, subiectiv și psihologic, Tatăl celuilalt copil pune o problemă privind educația copiilor într-un mediu în care pare să fie mai importantă datoria (datoria de tată, filială, de mamă) decât manifestările firești, simple, bazate pe afecțiune. Acțiunea este plasată în Teheran, capitala Iranului, într-un secol al XX-lea destul de complicat, așezat la granița dintre două lumi, una veche (de care țin, de exemplu, acel komite sau poliția moravurilor, accentul pus pe colectivitate, nu pe individualitate, căsătoriile aranjate ori alte prejudecăți legate de viața de familie) și alta nouă, modernă (în care femeile își pot lua slujbe sau merge la universitate, asumându-și roluri active în societate). Pe acest fundal social și istoric se derulează drama lipsei de comunicare a lui Shahab, personajul principal al romanului.

Mi se pare că este o carte despre tăceri și despre cuvânt ca și Pasăre cântătoare de Kathryn Erskine ori Pe patul de moarte de William Faulkner sau Hronicul și cântecul vârstelor de Lucian Blaga. Romanul lui Parinoush Saniee surprinde, pe de o parte, tăcerea efectivă a lui Shahab Mokhtari, un băiat care refuză să vorbească, și, pe de altă parte, la un alt nivel, tăcerea mamei lui, Maryam Khanom, nemulțumită de ipostaza ei în familie și de ratarea împlinirii profesionale (termenul „Khanom” înseamnă „doamnă” și este folosit între rude – n. tr.). Nu întâmplător, dintre personaje, numai Shahab și Maryam, fiul și mama, au rolul de a prezenta faptele din punctul lor de vedere în capitole destul de scurte, perspectivele acestora completându-se reciproc. Cele două voci capătă astfel șansa de a se exprima, răzbunând limitele din viața reală: Shahab este marginalizat, ironizat de ceilalți și respins de tatăl care vede în incapacitatea copilului de a articula cuvintele propriul eșec, în timp ce mama renunță cu amărăciune la slujbă – pentru care făcuse studii serioase – ca să aibă grijă de copii și de casă.

Shahab este înfățișat la mai multe vârste: patru-cinci ani, opt și douăzeci de ani. Acum, când are douăzeci de ani și este student în anul al doilea la Facultatea de Arte, mama îi pregătește o petrecere, la care îi invită pe toți prietenii lui. Aceștia vor să afle mai multe informații despre o fotografie care acoperă jumătate din peretele camerei de zi, în care un bărbat îl îmbrățișează pe Shahab. Întrebarea îl pune în dificultate pe tânărul pictor care se refugiază pe terasă: „Când              m-am așezat pe banca de pe acoperiș, eram din nou un copil de patru-cinci ani, prost și speriat.”[2] (p. 8). Un alt personaj care simte nevoia recluziunii este Maryam; și ea se izolează timp de două ore în cameră: „ – Mi-au trecut prin fața ochilor ultimii douăzeci de ani”, spune protagonistul surorii sale pe nume Shadi. „ – Curios, exact așa a zis și mama” (op. cit., p. 288), va comenta ea. Romanul se construiește astfel ca privire în urmă, Shahab și mama lui, aflați într-un prezent al aniversării celor 20 de ani și al petrecerii, recuperând trecutul cu momentele lui esențiale.

Trecutul presupune un șir lung de suferințe din momentul în care copilul înțelege că termenul „prost”, pe care îl aude mereu în legătură cu el, nu este nicidecum apreciativ. Eticheta îi stârnește furia și îl înstrăinează de toți, mai puțin de Maryam, singura care reușește să-l înțeleagă numai din priviri sau printr-un cod secret, numai al lor, pe care și-l însușise ca una care era „Mama, singura mea apărare și singura mea speranță [...]”. (op. cit., p. 71).  În schimb, Shahab este comparat la nesfârșit de celălalt părinte cu Arash, cel mai mare fiu al familiei, un tânăr studios care ia mereu note de douăzeci (în sistemul de învățământ iranian, notarea se face de la 1 la 20 – n.tr.), dar care își va ruina sănătatea și își va rata copilăria, forțat, prin datorie filială, să-și facă tatăl mândru și să compenseze oarecum scăderea celui mijlociu, și care, odată cu primul eșec, va suferi de nevroză și depresie. Concluzia eroului nostru este sfâșietoare: „ – Dar copiii buni sunt ai taților. Copiii răi sunt ai mamelor.” (op. cit., p. 272). Shahab are mereu impresia că trebuie să treacă un test, pe când ceea ce își dorește cu adevărat este puțină dragoste și recunoaștere din partea tatălui: „Poate să te țină în brațe și să te iubească toată lumea – degeaba, dacă tatăl nu se uită la tine și nu te iubește [...]” (op. cit., p. 148). În aceste condiții, el crede că nu are tată, că omul în casa căruia locuiește este doar tatăl lui Arash, tatăl celuilalt copil. Criza băiatului care alege muțenia ca revoltă împotriva exigențelor paterne este evidentă în insistența de a vorbi despre sine astfel: „nu ne putem controla, suntem nebuni”; „suntem proști și nu putem vorbi”; „suntem proști și retardați”. Folosirea pluralului se explică prin prezența celor doi prieteni imaginari, Asi și Babi, alături de care se joacă și vorbește și care îl iubesc așa cum este.  De altfel, mulți dintre maturi nu trec în roman proba dragostei, condiție esențială a fericirii unui copil, după cum îi explică Bibi, bunica maternă a lui Shahab, fiicei ei: „Unele lucruri nu apar scrise în cărți și în caiete, iubirea e o poveste scrisă în inimile oamenilor. Nu-ți trebuie școală ca s-o citești.” (op. cit., p. 238).  Bibi, domnul și doamna Karimi, străinii care îl adăpostesc cu dragoste atunci când fuge și îl numesc Micul Prinț, sunt figurile luminoase din roman, necesare pentru realizarea contrastului care evidențiază importanța iubirii în devenirea unui copil. În sfârșit, aș mai aduce în discuție relația specială cu toate cuvintele care alcătuiesc pentru copilul hipersensibil o lume a lor, percepută sinestezic: „În anii de muțenie, mă luasem la trântă cu fiecare cuvânt, îi știam greutatea, culoarea, îi simțeam forța [...]. Păi se poate scrie cuvântul sânge cu altă culoare în afară de roșu? Negrul era bun numai pentru moarte. Verdele era pentru iubire, iar griul pentru tristețe. Tatăl avea întotdeauna, în ochii mei, o culoare maronie urâtă, iar mama era de un galben șters, ca un soare căruia nori învălmășiți îi ascundeau strălucirea și energia.” (op. cit., p. 255).

Romanul lui Parinoush Saniee vă așteaptă să descoperiți alte idei (o sugestie ar fi nevoia de adăpost a ființei umane, adăpost nu numai concret, material!) și să călătoriți în spații îndepărtate sau mai apropiate, ca propria lume interioară.

Rândurile acestea sunt scrise pentru voi, dragi adolescenți inteligenți, frumoși, curajoși și visători! Voi ce carte le-ați recomanda profesorilor voștri?

[1] https://www.bookaholic.ro/am-vrut-sa-arat-viata-unei-generatii-in-contextul-ei-istoric-complicat-cu-toate-realitatile-fie-bune-sau-rele-interviu-cu-parinoush-saniee.html#comments, consultat la 11.02.2021.

[2] Toate citările se fac după Parinoush Saniee, Tatăl celuilalt copil. Traducere din limba persană de Cristina Ciovârnache, Editura Polirom, Iași, 2017.

Sursa Imaginii:carturesti.ro