Vălul Penelopei și alte văluri

Giovanni Strazza, Fecioara cu văl

Autorul Articolului: Prof. Mona Coțofan

Deși revista noastră nu își propune, de regulă, repere tematice, articolele acestui număr par a conduce, printr-o fericită întâmplare, către ipostaze ale femeii în istorie, în artă, în viața cetății, de aceea am circumscris și acest editorial unui subiect atât de larg și de provocator.

Femeia, concepută ca persoană, personalitate sau personaj, se defineşte în istoria lumii în chip contradictoriu, sinteză de antinomii, reper angelic şi, deopotrivă, demonic, creaţie de „joc secund, mai pur”, a divinităţii şi generatoare de viaţă şi de moarte, mister şi dezvăluire, zenit şi nadir al cunoaşterii şi al trăirii. În orice context istoric, geografic, social sau cultural, femeia este conceptualizată în opoziţie cu bărbatul sau în complementaritate cu acesta, oricum în relaţie cu modelul masculin, de care o leagă o lungă şi sinuoasă istorie. Sintetizând valenţele tiparului feminin în lucrarea Al doilea sex, Simone de  Beauvoir nota: Iată ce caracterizează în chip fundamental femeia: ea este Celălalt în inima unei totalităţi ai cărei doi termeni sunt necesari unul celuilalt.

Femeia reprezintă, potrivit oricărei definiţii a miezului semantic al termenului, o persoană adultă de gen feminin (DEX). Cuvântul femeie poate sugera, în plan simbolic,dacă îl raportăm la înțelesul conceptului persona, masca actorului antic,  relaţia dintre fiinţa de dincolo de mască, în toată complexitatea ei nebănuită, şi ipostaza oferită prin mască, potrivit unor convenţii ce au generat, de atâtea ori, de-a lungul timpului, disimulare şi prejudecăţi. În acelaşi timp, însă, ca o subtilă compensaţie, femeia a beneficiat de aprecierea metaforică a bărbatului, cel puţin în universul imaginar al textului, aşa cum sugerează Gabriel Liiceanu, în Uşa interzisă, mărturisind: Femeia este fanta care se deschide în zona vizibilului pentru a lăsa extra-ordinarul să pătrundă în lume.

Feminitatea, ca ansamblu de trăsături care constituie specificul caracterului feminin, a determinat, de-a lungul istoriei, un tumultuos destin al femeii în lupta sa pentru emancipare. Asumându-şi feminitatea sau anulând-o, în dorinţa de a se defini nu doar în sensul alterităţii faţă de bărbat, ci şi în acela al unei individualităţi explicite, femeia şi-a modelat imaginea sau a lăsat societatea să o modeleze, uneori între repere antagonice, de la femeia orgolioasă a frescelor egiptene la ipostaza supusă a iconografiei Evului Mediu, de la figura rubensiană a veacului al XVII-lea la silueta evanescentă a podiumului contemporan. Simone de Beauvoir afirma: Nu te naşti, ci devii femeie. Niciun destin biologic, psihic, economic nu defineşte înfăţişarea pe care şi-o asumă în mijlocul societăţii femela speciei umane.

Feminismul  s-a cristalizat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar a cunoscut o largă raspândire în secolul trecut, fiind generat de cauze de ordin intelectual, moral şi economic, de efectele iluminismului si ale Revoluţiei franceze, de expansiunea capitalismului pe plan universal. Debutul său a coincis cu epoca revoluţiei democratice si a reformelor politice în câteva dintre cele mai dezvoltate ţări europene – Franţa şi Anglia. Mişcarea femeilor a început prin a milita nu numai pentru apărarea drepturilor femeilor, ci şi ale altor grupuri oprimate. Conceptul de feminism vehiculat în epocă a cunoscut diferite interpretări, concretizându-se, în esenţă, în emanciparea femeilor sub aspect intelectual, moral, economic, social, politic sau instituţional, care să ducă la egalitatea cu bărbatul în şcoală, familie, în viaţa civică şi socială.

Feminismul este o mişcare socială şi politică, dar în egală măsură culturală. În ipostaza sa culturalizantă, feminismul presupune emanciparea intelectuală a femeii, ridicarea nivelului de educaţie si instrucţie, accesul la ştiintă, la învăţământ, artă şi cultură, în proporţie egală cu bărbaţii.

O perspectivă istorică asupra imaginii femeii reflectate în mentalul comunitar indică o serie de discriminări, de-a lungul epocilor istorice. Filosofia antică vede personalitatea masculină ca normă intelectuală, iar corporalitatea bărbătească drept simbol şi apanaj al puterii, ceea ce a favorizat o dihotomie cu puternice rădăcini ontologice. Atributele feminităţii sunt considerate slăbiciuni, iar femeile erau în mod obişnuit considerate inferioare, mitologia greacă, prin mitul Pandorei, dând de înţeles că femeia este sursa tuturor relelor omenirii. Există un principiu bun, creator al ordinii, al luminii şi al bărbatului, şi un principiu rău, creator al haosului, al tenebrelor şi al femeii, credea Pitagora.Perspectiva dogmatică adânceşte degradarea imaginii feminine sub spectrul păcatului, fenomenul vrăjitoriei fiind una dintre cele mai violente agresiuni asupra femeii, care a trăit în tenebrosul Ev Mediu un adevărat martiriu.

Trecerea de la medieval spre modern este lentă şi dominată de prejudecăţi. Ceea ce se poate observa este modul injust în care societatea tratează femeia prin nedreptăţile şi neajunsurile la care o supune: căsătoria şi plecarea în casa soţului sau dezrădăcinarea, subordonarea ierarhică a soţiei în cadrul clanului şi al familiei,ostracizarea în bucătărie şi în camera copiilor, imposibilitatea de a-şi alege singură partenerul (ea este obiect al privirii şi are numai o funcţie statică), dar şi izgonirea, văduvia şi singurătatea sau abandonarea ori neglijarea femeii în cazul în care aceasta este bătrână şi bolnavă. În opinia lui Alexandru Paleologu (Bunul-simţ ca paradox), esenţa femeii e aşteptarea - vălul Penelopei. Femeile îşi aşteaptă bărbaţii de la vânătoare, de la război, de la câmp, de la birou, de la cârciumă, apoi urmează aşteptarea absolută, văduvia, o ipostază clasică şi canonică a feminităţii, într-un stadiu ultim şi suprem.

Perioada secolului al XIX-lea aduce o primă formă de emancipare a femeii revoltate, prin abordarea ţinutei masculine. Contextul revoluţionar specific favorizează o nouă viziune asupra drepturilor femeii, care îşi câştigă, treptat, roluri publice. Meserii considerate tabu se deschid şi pentru femei, apar personalităţi feminine în varii domenii ale cunoaşterii sau ale atitudinii civice. Abia în secolul XX, însă, feminismul îşi structurează o doctrină, iar personalităţi masculine încep să abordeze aplicat şi ferm acest subiect.

Hortensia Papadat Bengescu scrie în ,,Sburătorul”, sub titlul Se ridică vălul, cuvinte care o califică drept o luptătoare feministă:  feminismul se luptă încă cu umbrele nedumerirei opiniei publice, un văl-ultimul- cată să–l acopere cu o ceaţă fumurie şi îndoielnică.

În ciuda dificultăţilor de afirmare a unor principii, imagini de femei care s-au impus în memoria vremii au existat. Sarmiza Bilcescu este prima femeie doctor în drept din lume, Ana Aslan a revoluţionat medicina geriatrică, Elena Caragiani-Stoenescu este prima femeie aviator, Elena Văcărescu este laureata Academiei Franceze, Elisa Leonida Zamfirescu e prima femeie inginer din Europa, Hariclea Darclee este celebra soprană a scenei mondiale, Smaranda Brăescu e prima femeie paraşutist, care traversează Mediterana în 1936, Smaranda Gheorghiu ajunge în 1902 la Polul Nord etc.

Ceea ce pune într-o dreaptă cumpănă soarta femeii este arta, care, ca oglindă răsturnată a realităţii, a reflectat eternul feminine, în toată complexitatea lui, dincolo de constrângeri şi de norme. Cei mai orgolioşi  judecători ai slăbiciunii feminine în plan ontologic sau antropologic, bărbaţii nu au încetat a recunoaşte femeia ca alteritate pozitivă, uneori ca muză sau ideal, atunci când au îmbrăcat mantia sinceră a artistului.

De la ipostazele clasice, sintetizând carnaţie şi spirit, din arta antică, şi până la graţia evanescentă a suprarealismului, de la formele rubensiene şi până la siluetele topite în cromatica impresioniştilor, femeia ilustrează erosul, maternitatea, delicateţea, fragilitatea sau forţa, frumuseţea sau adâncimea. Literatura, mai ales, a oferit modelelor feminine spaţiul virtual în care să se desăvârşească, de multe ori într-o cheie ascunsă, în contradicţie cu mentalul epocii în care textul s-a născut.

Soluţia aşezării femeii pe fundamental său de om, în mod ferm şi fără ostentaţia raportării la paradigmele masculine, rămâne cultura, ca desiderat al întregii societăţi contemporane.