Alioșka

A chitit momentul când medicii plecaseră cu toții din secția pentru copii numărul șapte. Cu infirmiera de gardă se înțelese ușor. Roti discul de câteva ori și strigă în receptor:

-Alo! Valiușa? Ai făcut cum ți-am spus? L-ai chemat pe al meu la tine? I-ai spus că am o vorbă? Iar e băut! Ia dă-l încoace… Măăăăi, te-am lăsat acasă să ai grijă de copii, de vacă, porci, de foc… Ce? Ți-e greu? Da’ mie nu mi-e greu când mă lași singură și pleci în sat cu băutul? Mie nu mi-e greu că stau de două săptămâni fără somn, deasupra copilului, bortelit din cap până la picioare? Când ne întoarcem? Depinde de tine. Mă auzi? Cască urechile bine, că eu nu pot suna când îmi vine. Mergi mâine la țiganca lui Vasile și cere-i păduchi. Ce fel? Vii, măi, vii. Ce să fac cu morți? Cere-i  vreo zece. Că cinci or muri pe drum. Mâine să te văd la zidul spitalului… Care? Toma Ciorbă, măi! Ți-ai băut mințile cu totul? Spitalul de boli infecțioase… Să-mi fii aici cu păduchii. Îi pui într-o cutiuță de sârnici. O închizi bine și o însemni, să n-o încurci cu cea de mahorcă. S-o ții la cald, în sân, să scape vii măcar jumătate dintr-înșii, pe frigul ăsta. Alo? Ia dă-o pe Valiușa. Valiușica, te rog, pe toți sfinții te rog, ai grijă să ia mâine autobuzul de dimineață. Ce spui? Ce-ți trebuie?… Mergi în beciul meu și ia-ți tot ce vrei, numai trimite-l pe al meu la Chișinău… Ce spui? Ei, ce face mititica… așa mai plânge… chin și necaz până-i găsesc vinișoarele. Plânge ea, plâng eu. Numai doctorii, cum vin așa se şi duc. Cu mâinile în buzunar. Toată nădejdea e în păduchi. Cum am de gând să-i dau? Ei da’ ce-i acolo? Am să-i pun în chefir. Parcă înțelege? Principalul e să-i bag în guriță, dar încolo și-or face drum ei singuri, s-or sui pe ficățel și i-or mânca toată gălbeaza ceea… Numai de-am scăpa de cumpăna asta…

M-am întors cu fața la perete și m-am gândit că mâine mă așteaptă o zi perfect identică cu cele 34 deja trăite în secția pentru copii numărul șapte. Picurători, pastile, lovituri surde de teu sub pat, miros de clor…  și pașii lui Alioșka:

– Încă n-ai murit?
– Vrei biscuiți?
– Nu. Piceni[1]. 
– Mere?
– Nu.
– Am și covrigei.
– Nu. Eu vreau o piceană. Mâine am să vin iar.

Mâine venea iar.
– Încă n-ai murit?

Se mira de fiecare dată când mă găsea vie. Stând nemișcată cu orele, sub cearșaf, semănam cu o moartă. Alioșka știa cum arată morții pe targă, duși la morga chiar din colțul secției pentru copii. Era lăsat de capul lui în salon și în curte. La Alioșka nu veneau părinții.

Lui Alioșka nu avea cine să-i aducă păduchi. Alioșka era orfan.

[1] Biscuiți (în rusă)