Ghid de adaptare la viața belgiană – Tradiții culinare – Episodul 2 – La Chandeleur

În fiecare an la sfârșitul lunii ianuarie, școala unde merge băiatul nostru cel mare organizează sărbătoarea clătitelor. Timp de două zile de weekend, părinți, elevi și profesori se regăsesc la școală și mănâncă împreună clătite pregătite de elevii din clasa terminală, clasa a șasea. Se fabrică probabil cel puțin o mie de astfel de dulciuri pentru a marca tradiționala La chandeleur, o sărbătoare belgiană care are loc pe 2 februarie, mai exact la patruzeci de zile de la Crăciun.    

Din păcate, anul acesta nu vom putea sărbători cu clătite la școală dar o vom face cel mai probabil acasă, pentru a nu lăsa să treacă momentul fără să gustăm din unul dintre cele mai îndrăgite deserturi. Belgienii le consumă cel mai adesea cu cremă de ciocolată sau cu sirop de Liège, un fel de peltea mai moale din mere și pere. Această delicatesă îmi făcea cu ochiul de mai mult timp, găsindu-se în magazine la raionul de creme tartinabile. Până la urmă mi-am luat inima în dinți și am cumpărat un borcan și nu am regretat. Chiar dacă îi spune în franceză sirop, seamănă mai mult cu un magiun și e acrișor la gust. Se obține în urma unui proces de câteva ore de fierbere a merelor și perelor și are o culoare maronie. Dacă vă place magiunul de prune sau dulcețurile în general, nu veți regreta o clătită cu sirop de Liège, ca o variantă la clătitele umplute cu gem. Indiferent de combinație, iată o nouă sărbătoare locală pe care am adoptat-o rapid.

La chandeleur este echivalentul sărbătorii Întâmpinării Domnului în România iar numele îi provine de la cuvântul chandelle, adică lumânare. Pe vremea romanilor, această festivitate era ținută în cinstea zeului Pan, protectorul păstorilor și al turmelor de oi. Oamenii mergeau toată noaptea prin oraș cu făclii aprinse. Creștinii au preluat și ei sărbătoarea pentru a celebra momentul prezentării pruncului Isus la templu. Chiar dacă nu se mai organizează procesiuni cu făclii aprinse, tradiția consumului de clătite a rămas pentru că simboliza dorința unei recolte bune de grâu în vara următoare.

Dacă tot vorbim de clătite, m-am gândit să facem o mică plimbare și prin nordul Franței, mai exact în zonele Bretagne și Normandie. Acolo le veți găsi în varianta sărată făcute din făină de hrișcă (sarrasin), care le dă o culoare închisă, și cu o multitudine de umpluturi, cea mai cunoscută fiind cea pe bază de unt, șuncă, cașcaval și ou. Și în varianta dulce, din făină albă de grâu, flambate cu lichiorul local de mere numit Calvados. Clătitele sărate se găsesc și în Belgia, chiar dacă nu sunt chiar o tradiție locală, în restaurantele gen crêperie.

Probabil că ați observat că lunile de iarnă sunt caracterizate de tradiții culinare mai puțin prietenoase cu silueta. E cumva de înțeles, pe timpul rece oamenii au nevoie de mai multe calorii și de preparate reconfortante, din această categorie făcând parte și gofrele. Belgia e patria lor și nu se poate să trăiești aici fără să guști câte una din când în când.

Gofrele și clătitele sunt înrudite, fiind consumate de sărbătoarea cunoscută mai ales în Franța sub numele de Mardi gras. Este vorba de ultima zi înainte de postul Paștelui, când oamenii mâncau lucruri pe care nu mai aveau voie să le consume mai apoi, mai ales mâncăruri și dulciuri grase, de unde și numele. În Belgia se sărbătorește mai ales carnavalul și nu neapărat acest mardi gras, și se consumă gofre, clătite, gogoși și alte variante la fel de pline de calorii dar și foarte bune la gust.

O scurtă poveste personală se referă la momentul când am mâncat prima dată gofre. Era în 1990 la Paris, prima dată când ieșeam din țară, nici nu știam despre ce e vorba. Mătușa mea mi-a cumpărat din oraș, de la un vânzător ambulant, o gofră cu zahăr pudră și bucăți de ananas din compot și mi s-a părut unul dintre cele mai bune deserturi pe care le mâncasem până atunci. O gofră caldă îmi place nespus și acum. În Belgia poți alege între varianta de Bruxelles, având forma dreptunghiulară și o textură mai aerisită și cea de Liège, mai rotundă și plină de perle de zahăr. Gofrele se consumă și se găsesc peste tot în Belgia, și în zona flamandă și în cea valonă, chiar și în Olanda. Acolo sunt renumite cele foarte subțiri, mai crocante și umplute cu cremă caramel. Am mâncat o dată chiar și o gofră pe băț. În Bruxelles sunt îmbunătățite cu tot felul de toppinguri, cum ar fi fructe, frișcă, sosuri de ciocolată sau caramel dar aveți grijă, sub această formă sunt foarte greu de mâncat pe drum. Mai bine optați pentru una simplă cu zahăr pudră dacă nu vă puteți așeza și degustați una plină de tot felul de ingrediente numai dacă puteți sta la o masă. 

Indiferent dacă vă plac mai mult clătitele sau gofrele, sfârșitul iernii se anunță dulce și plin de calorii. Tot dulce se anunță și următorul episod. Pentru că se apropie Paștele și nelipsita vânătoare de ouă, voi dedica următorul articol ciocolatei belgiene, considerată (pe bună dreptate) cea mai bună din lume. 

Sandra Ionescu este economist de formaţie, cu puternice înclinații artistice în timpul liber. Scrie, pictează și creează obiecte de design interior. Și-a definitivat studiile în Franța iar acum locuiește împreună cu familia în Belgia. A publicat povestiri în diverse reviste online iar câteva din textele sale în franceză au fost prezentate în cadrul evenimentului ‘Les légendes urbaines de Belgique et…d’Etterbeek’ la Biblioteca Hergé din Bruxelles.

Sursa foto: Arhiva personală