Inelul cu rubin

Pe covorul cu pete diverse din sufragerie, valizele zăceau pe jumătate deschise asemeni unor trupuri în agonie. Din ele se revărsau haine fel de fel, pungi transparente sau opace, truse cosmetice burdușite cu creme anti rid , bomboane, pastă de dinți cu extracte naturale de plante, creme pentru reumatism ce promiteau salvarea durerilor musculare cu veninul de viperă pe care îl conțineau. Fetița privea corpurile celor două bagaje imense cum se goleau încetul cu încetul. În dezacord cu nerăbdarea ei această încetineală. Pe fundal așteptării ei, se auzeau vorbe, povești și amintiri de călătorie. 
Și totuși unde era? Îi promiseseră doar. La plecare, mama îi spusese să fie cuminte, să învețe bine, să asculte de bunica, să se spele pe dinți, să ude florile, să nu iasă din curte. Făcuse toate astea și totuși acum, păpușa promisă întârzia să apară. E drept că niște flori dintre cele lăsate în grijă se uscaseră, că nota la muzică nu fusese prea bună, ba chiar extrem de mică, dar de unde să știe ea că trebuia să cânte pe note? Ea intonase melodia frumos, cursiv, doar era în corul școlii, dar vocea profesorului o oprise brusc…
– Pe note, îi spusese el, cu capul ascuns în catalog. 
– Pe note? întrebase ea pierdută. 
– Da, sol, fa, mi, încercase el să o ajute binevoitor dar plictisit.
– Sol, fa, mi, ă, ă….izbucnise ea în plâns. 
Nota 4 se răsfața rece și cu contur foarte clar în carnetul de note. Nu îi spusese nici bunicii. O să le spună mai târziu. Carnetul de note îl înghesuise sub șifonierul din cameră. Îl strecurase acolo prizonier. Șifonierul era greoi. Din lemn masiv de cireș. O să le spună mai târziu de notă. Întâi se va bucura de păpușa promisă. Dar unde era?
Privea descumpănită cum valizele se goleau în continuare și totuși nu se vedea de nicăieri un cap de păpușă. Fie el blond, brunet, cu păr lins sau ondulat, cu ochi mari sau mai mici, cu corp slab sau mai dolofan. 
Mama ei, parcă simțindu-i nerăbdarea, scoase o cutie micuță din catifea. I-o întinse cu un zâmbet întins generos pe chip. 
Azaleea o privi surprinsă. O păpușă nu putea să încapă acolo. Mama și tatăl ei o încurajau din priviri să o deschidă mai repede. Fețița atinse cu mâinile reci catifeaua parcă umedă. În interiorul cutiei, pe fundul ei, stătea așezat mic și cuminte un inel. Cu trup galben și cu cap roșu.
– Rubin, preciză mama. Piatră prețioasă. Să ai grijă de el.
-Aur, preciză și tatăl. Aur. Să ai grijă de el. 
-Ce frumos este, interveni jovială bunica! Să ai grijă de el. 
-Probează-l, haide, încearcă-l, ce mai aștepți, se auzi vocea nerăbdătoare a mamei. Și parcă și un pic mânioasă de faptul că nu detecta nici o urmă de fericire în ochii fetei ei.
Azaleea apucă inelul. Se uită la el ca la un străin cu care trebuie să vorbească deși regula spunea că nu avea voie să comunice cu persoane străine. 
Era rotund inelul și o piatră roșie ca sângele pe care îl văzuse curgând odată din nasul colegului ei de bancă, stătea voluptoasă pe firele de aur împletit cu migală în jurul ei. 
Îl strecură pe degetul inelar. Era mare inelul. Îl probă pe toate degetele. Era mare inelul. Fetița simțea cum se îneacă cu plânsul. Ce rost avea un inel mare? Unde îi era păpușa promisă la plecare. Și-o imaginase așa cum văzuse la alți copii. Cu rochie lungă, albă, vaporoasă cu mâneci bufante, neapărat bufante. Și ce primise? Un inel pe care avea să îl poarte poate la banchetul de clasa a 12 a? Mai avea 8 ani până atunci…aruncă inelul de pe deget. Acesta zornăi câteva secunde ca apoi, să se strecoare cum necum, că doar aurul e ochiul dracului, exact sub șifonierul mare din lemn  de cireș. Pe urmele carnetului de note. 
-Azaleea, nu este deloc frumos ce ai făcut. Inelul acesta a costat foarte mulți bani. Eu și tata am făcut un efort mare. Și tu, așa ne mulțumești, își turuia mama din ce în ce mai nervoasă jetul de enervare. 
-Hai să tragem șifonierul ăsta odată! interveni tatăl cu sticlirea aceea nervoasă în ochi care nu anunța nimic bun.
-Lăsați copilul în pace, e mică, ce știe ea, punctă bunica împăciuitoare, ca de obicei.
Fetița stătea încremenită urmărind cu ochi înlemniți cum siluetele celor trei împingeau șifonierul ce părea un mastodont rătăcit în casa lor. Inelul stătea înțepenit chiar pe carnetul de note. De jur împrejur rotocoale de praf și pânze de păianjen amestecau minciuna cu părți de adevăr și de realitate. Minciuna are întotdeauna picioare scurte, să știi, îi spunea întruna mama ei.
Fetița mai apucă să vadă inelul cu piatră roșie și apoi carnetul de note…Sol, fa, mi țipa tăcerea din cameră. Azaleea căzută pe jos, visa la păpușa promisă. Era mare, îmbrăcată în rochie albă, lungă, cu mâneci bufante. 
-Lăsați copilul ăsta în pace, ce tot atâta învățat și învățat, se auzea vocea împăciuitoare a bunicii. 
-Eu m-am săturat! spuse tatăl și plecă cu ușă izbindu-se în urma lui. 
-Nu mai pot, nu mai pot, izbucni mama în lacrimi de descurajare, aplecându-se să culeagă inelul de pe jos. Să îl pună la păstrare.
De pe lada patului, o duzină de păpuși care mai de care mai frumoase în rochiile lor cu falduri albe dar cu toatele tăcute și imobile, asistau la scena ce se desfășura în fața ochilor lor, unii rotunzi, unii migdalați, unii bolnavi, unii scoși. Una chiar dădea din cap, alta își ținea ascunsă la spate mâna lipsă, una se uita cu jind la părul celei de lângă ea, al ei lipsind cu desăvârșire, de când nu își mai amintea…

Imagine credit:  instagram @stefanpruteanu_