Cine este Tarnița? (II)

Port cu mine moștenirea, fără să susțin că știu pe de-a-ntregul adevărata-i prețuire, mă bucuram și-atunci și-acum de fiecare sunet al viorii, deși nu știu să cânt. Mă mulțumesc să-i ascult pe cei care au țesut cultura unei țări ce-și uită, din păcate, identitatea însăși, în tot zbuciumul luptei pentru existență. 

Acolo, pe pământul fermecat al Tarniții, mi-am privit părinții, bunicii, familia toată care mi-a dat viață, prin prisma unei lumi ancestrale, dătătoare de adevăr. Aceasta a fost binecuvântarea mea. Trebuie doar să mă țin de ea.

Lucru cu fânu’, nu-i lucru ușor. Mai pui că dintr-odată se porniseră toate muștele pe mine, niște muște mari de bivol, ce săreau aprig să se hrănească. „Nu te lăsa tomna așe, în chiloți, tu fată, du-te și ie-ți niște pantaloni pă tine, că tătă te-or mușca”, zicea bunicu. Eram în pantaloni scurți, unde să te mai îmbraci că te dobora căldura. Bunicu purta mereu pantaloni lungi și chimeși cu mânecă lungă și nu da cureaua lată din brâu numa’ dacă aveam de făcut fân.

„Fată bună, meri după un mniez de apă la fântână, că vai, caldu’ ni!” zicea Anuca.

Și meream. Mă mai opream și mai culejeam niște pome. „Vezi cum iei să nu o tulburi, că-pi tare mult îi trebe până să face așe”. „Bine, bine!” și mă duceam mormăind.

Când dau să intru pân pădure, văd la umbră cât îs de roșie și mă ia supărarea, că știam cât de rău m-a ustura. Nu mă iubește soarele. Îs om cu piele albă, nici vorbă de bronz și raze artificiale. În veci n-am putut sta dezgolită la lumina lui. „Mai bine îl ascultam pe bunicu!”

O iau oftând cătă fântână. Mă povesteam io cu mine, mai un cântec de la joc din cămin, mai pticam alunecând pe lângă pârâu și uite așa pierdeam câte-o jumătate de ceas după apă.

„Bună ești tu de trimăs după ceva!” , râde Victoria. Sora cea mică a mamei și-a lui Anuca, o femeie frumoasă, de-o finețe și-o blândețe nemaiîntâlnită, îmi râdea de fiecare dată când vorbea cu mine. Înaltă și cu părul bogat, moștenit de la bunica, s-a măritat târziu cu un om bun și-a făcut doi copii frumoși și deștepți de-ți stă mintea-n loc când îi auzi. Pe-atunci nu știa însă că este și ea binecuvântată cu așa o familie, încă visa ori sta îngrijorată la ce-o să vină, ca orice fată înainte de măritiș. Pentru mine era ca o soră mai mare, de ani de zile locuia cu noi la oraș, rupându-și oasele slabe într-o fabrică de ceramică. Nici Anuca n-avea o soartă mai ușoară, că și ea făcea naveta pe trei schimburi la fabrica de bumbac de la Târgu Lăpuș, tocmai la zece kilometri de Suciu de Jos. Așa și mama, o bucată de tinerețe și-a mâncat-o printr-o fabrică de cherestea. Incredibil, când te uiți la mama, o decupezi dintr-o poveste cu prinți și prințese și-o ții în suflet idol de feminitate și voință. Fabrica de cherestea era o nepotrivire netrebnică. Mă mir de așa o experiență de fiecare dată când o aud povestind. Te-ntrebi apoi care sunt cele mai alese și mai potrivite cuvinte dintr-o limbă atât de bogată precum a noastră pentru a-ți descrie mama, și-ți dai seama imediat cum cuvintele își pierd consistența și pălesc în fața unei asemenea valori. Nu există comparații, nici asemănări. Este mai presus de capacitatea de descriere, în culori, în sunete, în vorbe. Mulți au încercat și le-au ieșit mari opere de artă. Dar asta nu înseamnă că ei au fost mulțumiți, crezând că au spus tot ce aveau de spus despre mama lor. Privind la chipul ei, văd o frumusețe și-un talent nemaiîntâlnit în zilele noastre. O frunte curată, întinsă, luminată de doi ochi de chinezoaică, priveau la un moment dat cu emoție de pe scena cântecului românesc. Cândva, binecuvântarea s-a pogorât în toată milostivirea ei, aducând un talent muzical din Țara Lăpușului în inimile tuturor românilor. Vocea ei purta cântec dulce, unduit și molcom, ca pă la noi. Ținea o mână după spate, dar cealaltă arăta o finețe de pian. Sub năframa roșie și cu puiuți se ascundea cocul unui păr bogat, împletit strașnic să stea strâns în timpul spectacolului. La auzul aplauzelor, un zâmbet larg de perle albe îi marchează două gropițe și, după obicei, face un pas înapoi drept recunoștință. Un toc înalt, de sub un pantof elegant, scotea o gleznă subțire, arătând un trup sensibil și slăbuț. Un mijloc mic, strâns cu brâul colorat pregătea eleganța cămășii albe înflorate și-a zadiilor de la noi. Aplauzele nu mai conteneau. Tata stătea în primul rând, mândru și fără cuvinte. Era a lui. Era ea și lumea. Și ea câștigase lumea. Oare ea știa?

Codruța Filip este consilier în cadrul Parlamentului European. Se află în Bruxelles din 2004 și militează în cadrul câtorva organizații non-profit care luptă pentru combaterea sărăciei și a inegalităților sociale, promovarea tradițiilor si a produselor țărănești. În 2006 a publicat cartea „Micul Ghid al Marii UE” în ideea implementării unei materii opționale despre Uniunea Europeană în liceele din România și la nivel european pentru a combate dezinformarea și euroscepticismul. În 2017 a publicat volumul de nuvele și analize socio-politice „Ultimii emigranți, primii europeni” despre diaspora românească. Publică constant pe blogul personal www.codrutafilip.ro ori pe pagina de Facebook.