Amintirile Ioanei

(1) Bunicii

Era o vreme tare friguroasă și mohorâtă de cu zori și parcă mirosea a ninsoare.
În cantonul de la marginea pădurii se făcu o tăcere neagră când Diana și Gabriel intrară cu Ioana în brațe.
Ioana, care nu avea decât câteva luni, bine îmbrobodită cu o bertă tradițională în culori, scâncea din când în când.
   În fața lor, bunicii păreau două stane de piatră, erau încremeniți în așteptarea veștii… ce urma să cadă ca un trăsnet.
Diana, o femeie foarte curajoasă de altfel, stătea acum în fața lor, gârbovită parcă de atâta durere ce avea în suflet, căutând dinspre dânșii o salvare.
   Cu o siluetă subţirică și un cojoc mult prea greu pentru ea, o întinse pe Ioana bunicii.
  – Nu ştim ce să mai facem cu ea…, e tare bolnavă…, nici un doctor nu-i dă de leac … iar noi nu ştim cum să ne descurcăm ….zise ea, izbucnind în plâns.
Bunica o luă pe Ioana cu drag și cu o nemărginită blândețe o lipi de pieptul ei cald.
Gabriel, un pic mai înalt decât Diana, dar tot firav la trup, susținând-o, spuse cu o voce stinsă și cu o tristețe de nedescris care i se citea pe chip:
-Au spus că e pe moarte… și singurii pe care putem conta … sunteți voi!
-Ajutați-ne, vă rog! zise el, și dându-i drumul Dianei, se prăbuși ca o cârpă pe podea.
   Într-o secundă, camera în care se aflau, se umplu din nou de o tăcere grea, apăsătoare.
Numai Ioana, care nu înțelegea ce se întâmpla, gângurea ceva…
  Bunicul, un om zdravăn și tare de fire, căzu fără vlagă pe patul lipit de cuptorul aprins. Îngândurat și abătut, privind în ochii adânci și blânzi ai bunicii, zise cu o voce gâtuită:
-Lăsați-o la noi! Om vedea ce-o fi!
  Bărbatul mândru, înalt și bine făcut era acum schimbat la față de parcă nu mai rămăsese nimic din el. Cum bunica avea numai băieți și își dorise dintotdeauna o fată, o strânse și mai tare pe Ioana la pieptul ei.
  -Nu-ți fie frică, de-acum încolo nu-ți mai dau drumul! Rămâi cu mine! îi spuse ea în gând. Ioana simțind iubirea bunicii, o privea cu ochii ei mici și căprui, fără să clipească, de parcă-i spunea:
  -Mulțumesc… că mă vrei!…Plângând în hohote, Diana plecă capul în fața bunicilor, spuse un “Mulțumesc” șoptit și ieși în grabă din casă. Gabriel, parcă îmbătrânit cu douăzeci de ani, o urmă fără un cuvânt aruncând o privire recunoscătoare părinților lui și plecă lăsându-i într-o “liniște de mormânt”.
   Liniște, care s-a prelungit minute în șir… până ce bunica, privind cu drag și o mare duioșie în ochii bunicului, sparse gheața zicând:
  -Bine… de acum încolo avem o FETIȚĂ de crescut… FETIȚA NOASTRĂ! Și privind-o cu drag pe Ioana, îi mângâie obrajii mititei, apropiindu-se ușor de urechiușa ei micuță, îi șopti:
   -Draga noastră Ioana, te vom iubi din toată inima!