Cablul

Obișnuiam să stau pe podea
câteva ore după școală,
cu receptorul adăpostit
între umăr și ureche,
ocrotit,
o farfurie de cartofi prăjiți
la stânga,
manualele școlare
la dreapta.
Răsucind cordonul între degete,
vorbeam cu prietenii
care recunoşteau
limbajul tărâmului nostru.
Gât și plămâni umflați,
vorbeam în inima nopții,
jucându-ne cu ideea
de vopsire a părului,
cu ideea
de sinucidere,
despre băieții care nu ne-au iubit
şi metafizică,
remuşcările nopții.
Fiecare frază era un teritoriu nou,
o sentință,
o ușă prin care cineva se grăbea,
geamuri sparte
spulberându-se delirant,
în cunoștință de cauză
și de teamă.
Mama nu s-a plâns niciodată
de factura telefonică,
de cât cost
pentru ca fiica ei să dispară
în spatele unei uși,
urmărind cablul
întinzându-și mușchii
departe de ea.
Poate credea
că este singura cale
prin care putea ajunge
la mine,
trimițându-mă departe,
să vorbesc
în lumea zeilor htonici.
Atâta timp cât vorbeam,
putea să-mi pună urechea
pe pământul insidios,
permițându-mi să-l ascult,
să-l descifrez.
Acestea erau elementele mamei,
firul împământat,
cablul ce ardea înfierbântat,
ca și cum ea ar fi intrat în cameră,
să-mi spună:
– Stai unde te pot ajunge
camera îmbeznată,
pământul întunecat.
Continuă să vorbești…
și când te vei simți îndepărtată,
voi smulge cablul
și te voi trage înapoi,
spre mine.

„Stelina Păun Cărpușor este o poetă cu o extraordinară deschidere în timp și spațiu, dominându-și cuvintele, nedându-le nicio șansă, fie ele arhaisme sau regionalisme, cuvinte populare sau din câmpul semantic al artelor sau al științelor, sau chiar cuvinte pe care poeta le inventează. Starea ei poetică, vibrația ei interioară genetică sunt amplificate de „dezrădăcinare”, dar expresia finală e una nostalgică, nu tragică. Acasa ei coincide cu anii copilăriei și adolescenței.”

Lucian Strochi, scriitor

fotografie din arhiva personala a autoarei

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *