Iluzia de lună

Doar albul lunii mă întunecă strălucind,
când își mai aduce aminte de mine,
în rest albesc senin într-o iarnă agresivă,
ciudată, întoarsă împotriva ei,
minţind fulgii,
încremenidu-i în respirația ei de mamă,
înghițindu-i ca pe floricele de porumb,
la un film prost,
jucat de oameni bezmetici în propria lor viață.

Aş minți să spun că nu-mi lipsesc disputele pământeşti
cu celesta lună,
dar gustul de țărână rămas pe cerul gurii,
adus de pe cerul ei,
când se întuneca împreunӑ cu pământul,
mă fac sceptic în aspirația mea spre sferele înalte,
acolo unde poeții se îmbată între ei
și se măsoară după pantofii uitați sub masă.

Rămân mai muritor şi cald în pasul meu,
ce nu şi-a pierdut pantoful,
din dragoste de pas.
Nici când tinerețea mă purta de mână
prin cârciumile înțelepte,
nu îmi pierdeam decât capul,
ce se visa încoronat într-o veșnică fecioară,
dar niciodată pasul n-a fost părăsit,
de pantoful lui de pază.

Pasul a rămas promisiunea căutării,
căutarea, şansa oricărui muritor de-a se visa nemuritor.

În înțelepciunea ei întunecată,
nici de ea ştiută,
luna m-a ferit să ajung în beția de pe cer,
punându-se de-a curmezişul,
arătându-mi cu raza ei isterică,
unde-mi este locul,
înapoi în pașii mei,
rămași orfani de mine cățărat pe iluzia de lună,
ce cădea ademenitor seară de seară,
în infuzie de stele,
năucitoare sirenă,
cu plasa ei de noapte,
ce ascundea cimitirul din spate,
al viselor deșarte,
atârnând în franjuri de lacrimi sparte,
ce însângerează cerul,
în apusuri de vieți diurne,
duse, ducându-se,
uitându-se,
visându-se.

Din când în când,
raza ei chiduşă mă mai cheamă,
să ne jucăm de-a poezia.
Mă duc ca un veşnic flagelator,
mă rănesc să-mi pot plânge de milă,
întors în cărarea paşilor pierduți.
Dar cine i-ar putea rezista,
suavei clipiri, ascunzându-se,
jucându-se de-a v-ați ascunselea
după cortina nopții când lumea dispare,
și cerul îi cântă-n strună
şi lupii dansează pe pletele ei de dealuri,
curse ca o dezmierdare de fecioară
pe fața pământului?
Cine?