Stelina Păun Cărpușor: Tac și las iubirea să vorbească, cum tac stelele bolții, peste ochii mei.

Pe Stelina Păun Cărpușor am avut bucuria să o descopăr prin magia versurilor pe care le-a publicat pe paginile Revistei Timpul Belgia. Vrând să  o cunoaștem mai îndeaproape, am invitat-o la o scurtă discuție literară. Cuvintele Stelinei mângâie, înviorează, luminează.  Îi mulțumesc nemărginit pentru că a acceptat acest interviu.   

Simona Prilogan: Cine este Stelina Păun Cărpușor?

Stelina Paun: O dihotomie. O fantomă de cerneală și totodată o femeie în carne și oase, uneori târându-se, alteori alergând cu genunchii la piept prin viață, încercând zilnic să ignore urletul cibernetic batjocorind acest corp, pretenția mea asupra realului. Ca segment al vieții mele, maturitatea e amfitrioană… momentan… atentă să am paharul mereu plin, să nu confrunt eternitatea cu impertinență, s-o privesc în ochi cu seninătate, să nu jinduiesc la porția ei de imuabilitate, să-mi consum cu demnitate porția mea de timp.

Simona:  Care este cel mai frumos lucru despre locul pe care-l numești “acasă”?

Stelina: Amintirile din copilărie, pentru că „acasă”, mi-e la mine-n suflet și în gând. Tot amintirile din copilărie ar fi, și dacă aș alege un spațiu diacronic. Iar dacă aș alege o suprafață limitată spațial, ar fi locurile unde am creat amintirile din copilărie. Copilăria, desfășurată ȋntr-un mediu afectuos, este cea mai frumoasă perioadă din viața fiecăruia, acea perioadă lipsită de tristețe și griji, plină de emoție, bucurie și culoare. Acel perpetuu recherche du temps perdu al adultului, provine din nevoia permanentă de inocență și puritate sufletească.

Simona: Ce anume te inspiră să scrii?

Stelina: O imagine, o evocare, o trăire, de asemenea lectura. Dacă nu ai o afinitate pentru lectură, poți scrie vreodată? Pentru mine este quid pro quo. Scriu instinctiv.

Simona: Care este catalizatorul tău în procesul de creație?

Stelina: Diverși stimuli, vivifianți: empatia, nevoia de a crea un mediu inclusiv neconflictual; argumentarea, hrănește gândirea analitică; introspecția, ajută la mai buna cunoaștere a sinelui. 

Simona: Povestește-ne puțin despre procesul tău de scriere.

Stelina: E un proces cathartic, o formă validă de terapie expresivă, care folosește actul de a scrie și de a procesa cuvântul scris ca act curativ. Terapia prin scriere presupune că așternerea pe hârtie a stărilor afective, ușurează treptat sentimentele de traumă emoțională, pe care toți le avem, în diverse grade de intensitate, generate de cauzalități diferite. Una dintre cele mai puternice părți ale terapiei prin scris, este cultivarea capacității de a ne observa, gândurile și sentimentele, de a reflecta asupra lor, de a ni le asuma. E primul pas în vindecarea sufletului.

Simona: Cum anume te împlinește scrisul?

Stelina: Inițiații spun că în Eden sunt două uși, una pe care intri, și alta pe care ieși, spre a merge mai departe, spre a urca, din ce în ce mai sus, întru infinitul Dumnezeu. Vestea proastă: aici, nimic nu durează o veșnicie. Vestea bună: aici, nimic nu durează o veșnicie. Dar pân-la veșnicie, eu îmi smulg sufletul din piept și-l așez iubire-n palma cui vrea să mă aibă, apoi văd ei ce mai fac cu viața, să-i dea sens, dar abia după ce vor iubi destul, vor avea voie să se odihnească. Tac și las iubirea să vorbească, cum tac stelele bolții, peste ochii mei. Sic scribo…

Simona: Care este cuvântul tău preferat și cum l-ai putea folosi ȋntr-o construcție poetică?

Stelina: Nu am un cuvânt preferat, am o limbă în care prefer să scriu, limba română. Spun asta, pentru că sunt bilingvă. Locuiesc de 22 de ani în Londra, am absolvit două facultăți aici, am urmat și un masterat, deci partea cognitivă, partea lingvistică nu ar fi un impediment. Oricând aș putea face un exercițiu doct, dialectal, și cred că aș reuși să-l fac meritoriu în limba engleză, dar cum rămâne cu simțirea? Oricum aș aborda un subiect, tot un exercițiu de retroversiune ar fi. Nu ar fi decât o adaptare a esenței, harului, sevei pornite din poporul român. Țăranul e cel care nu trădează mistica pământului, iar intelectualul trebuie să fie cel care nu trădează mistica spiritualității neamului.

Simona: Care este genul de lectură preferat?

Stelina: Depinde de anotimp, parte a zilei, dispoziție, de unde mă aflu, motivul ce mă determină să ridic o carte și s-o deschid. Ca orice om, sunt preferențială, subiectivă, am momente când mă uit în oglindă și am momente când privesc pe fereastră. Cu alte cuvinte, lecturi care mă orientează spre sine, și lecturi care mă ajută să privesc în jur. Însă oricare ar fi conjunctura, militez pentru obligativitatea lecturii, totodată, pentru lectura diversificată

Simona: Ce persoană te-a inspirat cel mai mult?

Stelina: Toate persoanele cu care interacționăm semnificativ de-a lungul vieții, aduc cu ele anumite energii, apariția lor în existența noastră este tainic karmică. Fiecare ne poate învăța câte ceva, fiecare ne poate inspira, chiar dacă nu realizăm imediat de ce a apărut acea persoană în viața noastră și pătrundem semnificația impactului,  ulterior. Suntem plini de oameni, și ne trec prin noi, dar numai frântura de tine, ce se-aseamănă cu mine, poate desluși ce-ți spun. Din convingere nu idolatrizez, nu urmez modele vremelnice, sfaturile nimănui… doar privesc, ascult, și adopt ce mi se potrivește și contribuie pozitiv la devenirea mea. Mă bazez pe principii perene, alegerea mea fiind cele creștine, după care îmi coordonez existența. 

Simona: Care ți-ar plăcea să fie moștenirea ta ca scriitor?

Stelina: Orice răspuns la această întrebare, nu ar fi decât o dovada de vanitate, de egocentrism. Dar, am să-mi îngădui doar atât să spun: sper să nu trădez spiritualitatea neamului din care mă trag, pentru a contribui la spiritualitatea umanității, a augmenta conștiința colectivă. Iar actul contributiv de îmbogățire nu se poate face decât dinspre centru, spre centru; dinspre inima-neam (mistic – pământească)  spre inima-Dumnezeu (mistic – celestă).