Cine este Tarniţa? (I)

Făceam des fân în Tarnița, un loc rămas de la străbunicii din partea bunicii. O codană frumoasă și iute, care dacă s-ar fi născut în vremurile acestea ar fi făcut spectacol pe scena teatrelor. Un haz de necaz și-un umor fin i-au mai îndulcit viața acră, ajutând-o «să treacă peste toate câte ți le dă Dumnezeu», din legea ei. Nicio boală, cât de rea, nu a doborât încă muntele de voință din ea și puterea de a zâmbi și a râde cu poftă de propriile-i isprave. Avea un păr minunat, cum rar vezi azi, un brunet ciocolatiu, lung și des, atât de des încât era musai să prindă de el și să taie din rădăcină suvițe mari, ca să o mai slăbească vuietul capului.

Îl la într-un lighean de tablă, cu săpun de rufe și-l limpezea în două ape usturător de fierbinți, «să nu se facă paduchi», aruncând și vreo doi stropi de oțet ca să-l poată pieptăna mai ușor. Cu un pieptene mic și pătrățos se chinuia mai apoi să împletească niște codițe subțiri pe care le împreuna frumos în spatele capului, și stau ele așa neiscate toată săptămâna, până ce venea o nouă sâmbătă, zi de spălat. Năframa ascundea însă mereu acea coafură știută numai de ea, dezvelindu-o numa’ cand mergea la somn.

Merea cusporiuc pă drum la lucru, ridica orice și oricât de greu, apuca orice cal de căpăstru și prindea de bivolii negri fără teamă. Când era în vremea ei, părinții o trimiteau la păscut cu o herghelie de vreo 20 de cai care de care mai aprig. Acolo, pe cele văi și pe cele păduri, poate ca a prins cea mai mare parte de libertate din viața-i grea. Mai avea o ocupație care mă gândesc că s-ar putea să o fi ajutat în a-și păstra spiritualitatea : cosea și broda tindeaua, păretare, zadii și chimeși de i se dusese vestea pâna pe celelalte sate din Țara Lăpușului. Nemernicul pentru care și-a omorât vederea atâta amar de vreme nu i-a trecut toți anii în cartea de muncă, așa ca biata de ea căpăta o pensie de mizerie de vreo două milioane de lei vechi. Nici nu știe cât are. Nici nu știe că medicamentele costă mai mult decât pensia ei.

Nu știu cum, dar femeia aceasta l-a luat pe bunicu, care nu era, Dumnezeu să-l ierte, un om prea calm.

Bunicu Sofron, un om înalt, slab și cam nervos din fire lăsa armele jos numai când ne știa prin preajmă. Eram sufletul lui și pentru noi nici un lucru nu era imposibil. Cosea din greu, respirând asurzitor de tare, se mai oprea să scoată cutea și să ascută coasa și-atunci vedeai cum își umfla obrajii să tragă aer în piept, arătând oboseala bătrâneții și a muncii cumplit de grele. Din puțul gândirii mele copilărești, trosneam câte-o poveste despre ce-o să mă fac când voi fi mare, minunându-i mintea cu visele mele. «Ai să hii om mare, da de ti-i face avocat să îi iei pământu’ înapoi la bunicu de la Sura.» O babă sură, după cum îi e și numele, care a avut bani mai mulți ca noi și și-o putut face dreptate într-o Românie «corectă», așa cum o știm mulți. Mă lua și pe mine un junghi de ciudă, darămite pe el. Bunicu avea pământ mult și bogat, ce se-ntindea numa prin locuri bune, nu prea departe de sat, și nu puțini au fost cei care au tânjit la el. După ce boala l-a luat, au renunțat și alții să vreie averea lui. Vârsta le arăta și lor limitele și le tăia voința, punând astfel și coasa și furca în cuiul surii și lăsând până și pământul lor de izbeliște.

Până să gat io de îndrugat vrute și nevrute bunicilor, fânu’ trebuia gătat de uscat și de adunat, așa ca ne umblau mânurile iutiuc când pă furcă cand pă greblă. Și nu era puțină iarbă. Cu o săptămână înainte o fo bunicu p-acolo s-o cate cât s-o făcut și mulțumit fiind, s-o apucat cu Petrea lui Anuca să cosască tătă Tarnița. Lăcaș binecuvântat și ascuns de Dumnezeu în inima pădurii din Regatul Suciului, undeva în fundu Dobrii. Urcam  cu greu pana acolo, mai pân car, mai pă jos, suind furcile, greblele după noi vreo trei dealuri împânzite de flori colorate și arini plini de viață verde. Apoi: Tarnița. Meri și peri înalți de-ți amețeau privirea îmbiau oile la fructe, atât erau de lăsate crengile. Sub povara lor, fructele picau și musteau pe pământ un miros dulce, îmbietor. Prin spatele lor trecea un pâruaș cu apă rece ca gheața, izvorând tocmai din vârful Dobrii. Apă aducătoare de minuni, of, cum văd și-acum strălucirea curcubeului în unduirea-ți cristalină, cum porți pe frunzele furate pomilor câte-o buburuză roșie și pistruiată îmbătând-o cu repeziciunea unui joc de vioară compus cu drag la malul tău. Bunica mă oprește din visare: nu bem de-aici, că-i pârâu, am săpat o fântână, un mniez mai în jos, vezi numa ce apă bună de băut are. Știi, se zice că dacă sapi o fântână viața-ți va fi binecuvântată.

Binecuvântat fie pământul acela roditor și binecuvântați fie străbunicii și bunicii care mi-au dat mie bucuria revederii unor drumuri fără de preț și fără de moarte! Mai sus de pârâu, se-ntindeau nuci, pruni, meri, peri, ca-ntr-o livadă ascunsă de ochii curioșilor și-ai prădătorilor. Și de-o parte și de alta a livezii, loc drept cu iarba stufoasă, iar înspre capăt, o pădure mareață îți arată ca și-a întins împărăția peste pământul tău. Nici vorbă, falnicul codru și-a deschis porțile cu o cărare răcoroasă de la capătul căreia se vedea lumina de dincolo, din cealaltă parte de Tarnița. Ies din pădure cu inima cuprinsă de emoție și nu-mi pot stăpâni mirarea: cât vedeai cu ochii numai dealuri și văi interminabile, precum valurile de nisip sahariene, străjuite însă și pe-o parte și pe alta de verziciunea falnică a pădurilor. Așa se întindeau margaretele și viorelele emanând parfumuri de dulce și nemaivăzută fericire. În liniștea aceea, mai răgușea câte-un greier uitând că nu-i încă ceas de cântare, în rest, nici vântu nu cuteza să miște ceva din perfecțiunea naturii. Câte-un cosaș mai curajos sărea înnebunit prin toate direcțiile, gustând cu pofta din haina de pe tine, aruncându-se apoi în vale. « Aicea facem fân ? », zic mirată. « Aicea », zice bunica.

Codruța Filip este consilier în cadrul Parlamentului European. Se află în Bruxelles din 2004 și militează în cadrul câtorva organizații non-profit care luptă pentru combaterea sărăciei și a inegalităților sociale, promovarea tradițiilor si a produselor țărănești. În 2006 a publicat cartea “Micul Ghid al Marii UE” în ideea implementării unei materii opționale despre Uniunea Europeană în liceele din România și la nivel european pentru a combate dezinformarea și euroscepticismul. În 2017 a publicat volumul de nuvele și analize socio-politice “Ultimii emigranți, primii europeni” despre diaspora românească. Publică constant pe blogul personal www.codrutafilip.ro ori pe pagina de facebook.

Sursă foto: arhiva personală